In memoriam
Pe 9 septembrie s-a împlinit un an de la moartea celui mai iubit dintre soroceni. De câteva zile eu vorbesc cu Nicolae, răsfoind arhiva personală și ascultând reportajele radio care s-au mai păstrat și în care Nicolae îmi era interlocutor. Iar reportaje au fost nenumărate, pentru că omul cetății, omul care știa să trăiască Bucuria, întotdeauna avea ceva de spus. Vreau nu vreau în aceste zile rămân cu un nod în gât că nu mai este printre noi, dar și cu amintirea luminoasă care ne-a lăsat-o.
El m-a botezat cronicar, eu-pârcălab
Sunt multe și frumoase amintirile legate de el. Nu pot uita ziua în care ne-am cunoscut. Era la începutul anilor ”90, un început de toamnă ca acum. Lucram la Radio Moldova. Muzeul, condus atunci de Svetlana Șapovalov organizase un mare simpozion științific, la care au fost invitate personalități notorii din România și Chișinău. Întru cunoașterea istoriei și civilizației acestor locuri în a doua zi de simpozion am plecat cu autocarul spre rezervația peizagistică Rudi-Arionești. „Așezați-vă aici, lângă mine”, mi-a zis Nicolae de cum am urcat în autocar. Ședea pe primul scaun. Nu-l cunoșteam. A privit cu mirare la reprtofonul meu de 9 chilograme. „Ce-i asta?”-m-a întrebat. „E unelata mea de lucru cu care realizezi reportaje radio”, i-am răspuns. Cu vocea lui caldă și zâmbetu-i larg m-a apucat de mână: „Aaa, știu cine ești. Cronicarul Nina Neculce de la Soroca pentru Radio Moldova. Iar eu sunt muzeograful Nicolae Bulat.” Așa am făcut cunoștință. Prin fereastra autocarului se perindau comorile tainice ale toamnei, care se amestecau cu vorbele lui de neîntrecut povestitor…
Mă botezase cronicar. Ca să nu rămân datoare, din ziua când s-a instalat ghid la Cetate, eu l-am botezat pârcălab. Așa îl prezentam deseori în secvențele radio, așa au început să-l numească și sorocenii, și alți colegi jurnaliști și nu numai. Inițial nu i-a prea plăcut „botezul”. „Nu te supăra! Coste a fost primul pârcălab care a avut grijă de organizarea și administrarea cetății, iar tu ești pârcălabul zilelor noastre. Știu că n-o să-ți zic vornic sau paharnic”, i-am spus. „ Fie, precum binecuvântezi” și s-a înjunghiat a râde…
Vorbea despre lucruri mari în cuvinte simple
Ani și ani. Întoarce-te Cetate îndărăt. Atâtea valuri s-au izbit de malurile Nistrului, atâtea vânturi au bătut peste pereții tăi de când l-am cunoscut pe Nicolae! Deseori îl surprindeam aici desenând sau cioplind în lemn. Aici am realizat multe reportaje, trăind bucuria de a fi alături de el, de a-l asculta. Cu dragostea lui și cu inteligența lui, blând și binevoitor răspundea întotdeauna solicitărilor mele. L-am ascultat zilele acestea în câteva reportage. În unul îmi vorbea despre cetatea Maetonium de lângă satul Rudi. În altul se dădea cu părerea despre monumentul Lumânarea Recunoștinței. Un interviu drăguț, realizat pe 13 martie, 1998 a fost prilejuit de împlinirea a 80 de ani de la istorica zi, când Zemstva din Soroca a votat cu majoritatea voturilor pentru unirea Basarabiei cu România. Am reascultat și un scurt interviu în ziua, când a aflat că Centrul Internațional de Biografii din Cambridje, Anglia l-a menționat printre cele 1000 de personalități ale lumii. Era anul 2004. În orice secvență radio vorbește simplu. În cuvinte simple vorbește despre lucruri mari. Am mai găsit și câteva înregistrări de la vernisajul expozițiilor inaugurate la Muzeu. Sunt discursuri bune, care îți dau de gândit. Îți dai seama că Nicolae a citit foarte mult ca să vorbească atât de simplu și în același timp profund.
Nicolae a iubit și a fost iubit. Iar cine iubește le poate face pe toate. Dragostea de oameni i-a dat cuget și putere. Efortul lui neîntrerupt s-a concretizat în a trece cu bucurie fiecare zi, în a înmulți bucuria cu miile de vizitatori și prieteni cu care întra în contact. Răutățile, orgoliile, mitocăniile au fost departe de mintea și inima lui.
Despre părinți și consăteni
O viață dăruită Sorocii, semenilor, familiei. Avea o dragoste aparte față de părinți. În Postul Mare 2004 m-a invitat acasă, la Cureșnița, ca să-mi facă cunoștință cu părinții, să-mi vorbească despre copilărie, despre lăcrimioarele care inundau primăvara grădina din dosul casei. Atunci am realizat o secvență radio cu părinții pensionari. Erau nemulțumiți de pensiile mizere, de greutățile vieții, dar își găseau liniștea și pacea sufletului în frumusețile unor ocupații. Doamna Daria făcea horboțică, cosea, împletea. Iar domnul Andronie cânta în corul bisericesc. M-a fascinat atunci cu vocea lui inconfundabilă–un Luciano Pavarotti, un tenor dăruit de Sus, care ar fi făcut față Operei Naționale.
Și tot mergând printre amintiri am mai dat de o înregistrare în care Nicolae îmi vorbește despre ecoul celui de-al doilea război mondial, ținând în mână o fotografie. Târâți în vâltoarea războiului, viața mai multor consăteni, inclusiv și a tatătului dumisale, rămânea o mare necunoscută. Chiar dacă au scăpat teferi au rămas cu rană pe suflet toată viața. Nicolae povestește: „Țin în mână o fotografie care m-a impresionat de când eram copil. Tatăl meu și vecinii priveau la această fotografie și povesteau. În fotografie sunt: Feodor Melnic, tatăl meu Andronii Bulat, Mihail Luchian, Petru Bulat, Ivan Revencu și câțiva bărbați frumoși din Holoșnița cum au fost Feodor Rusu, Iacob Coșciug, Serghei Păpușoi. Toți în 1944 au fost ridicați de la vatră și duși departe-departe de țară. Mulți nu mai sunt în viață, dar cei rămași acum la 70-80 de ani nu uită coșmarul prin care au avut de trecut în anii 1944-1950. Erau băieți de 17, 20, 30 de ani. Totul s-a început cu ziua de 18 martie, 1944, când Odochia își scutura cojoacele, iar fulgii prefăcuți în stropi de ploaie cădeau deasupra Nistrului. Era o zi când țăranul se gândea la plug, morarul la moara lui care trebuia reparată. Morarii din satul Cureșnița, Alexei Bursacovschii, Ivan Petrașevschii, Alexei Bulat, Filip Revencu, Gheorghe și Anatolii Moisevici munceau în sudoarea frunții reparând morile. În acel moment o barcă s-a îndreptat de pe malul stâng spre malul drept. Erau partizanii, primii care treceau Nistrul. S-au îndreptat spre morari, i-au impus să urce în dubă. Apoi a apărut și armata. Aceasta se întâmpla când Armata Sovietică a trecut Nistrul aici în părțile Sorocii. Consătenii mei i-au întâmpinat creștinește. Gospodinele în pregătirile lor de Paști, i-au ospătat și le-au dat și din vinul care îl țineau pentru Înviere. Au urmat câteva zile de liniște până linia frontului a trecut lângă Bălți. Iar aici în părție Sorocii, o comisie medicală superficială îi căuta pe cei ce vor fi trimiși la război. Din Cureșnița au fost ridicați vreo 260 de bărbați. Ziua din mijlocul lunii aprilie a fost o zi tristă pentru săteni. O caravană de căruțe, care cu boi se ridicau spre Dealul Crucii. Erau însoțiți de bătrâni lăutari, ce cântau melodii triste, măicuțe ce plângeau, copii care își vedeau poate pentru ultima dată tații. Petru Bulat cu un glas frumos cânta deasupra satului „Ieși măicuță pân`la Cruce”. Au trecut pe la Cruce, au luat drumul spre Cosăuți. Au băut apă de la Izvorul Sfânt, și-au luat cu dânșii la drum, iar la trecătoarea peste Nistru la Iampol și-au făcut cruce, s-au îmbrățișat. Carele și căruțele cu bătrâni și ceilalți însoțitori s-au întors în sat, iar tinerii au luat calea războiului. Au trecut prin Iampol, pădurea Pesceanca, mai apoi au plecat spre Rușnița. Acolo au fost urcați în vagoane în care se transporta cărbune. Nu știau încotro mergeau. Când au ajuns la Bobruisc, numai ochii le sticleau…” Iată așa, în acest stil Nicolae le vorbea ascultătorilor despre drama consătenilor săi care au fost duși tocmai în Murmansk unde au muncit în portul militar până în 1950. Vagoane încărcate, vagoane descărcate, exerciții militare. Mulți din ei s-au întors acasă cu medalia „Pentru vitejie în luptă”, dar nu au fost recunoscuți ca veterani de război. Abia după 1989 le-au fost recunoscute meritele…
Multe-multe amintiri mă leagă de Nicolae Bulat, care a rămas viu în sufletul meu. Dar câte alte suflete a mângâiat cu vorbele și faptele lui! Dumnezeu i-a pus mâna pe cap. Cu toate meritele pe care le avea el nu s-a dat nicodată mare și tare, n-a zidit garduri ghimpate în jurul său, dar a legat poduri, a împrăștiat raze de lumină. I-a plăcut mai mult să dăruiască decât să primească. Rămâne a fi pentru noi toți ca un Manual de Iubire pentru Aproapele.
LUMINĂ LINĂ, SUFLET DRAG!
Nina Neculce
Câteva din pozele în care l-am surprins la diferite evenimente
