„Voiam să mor. Îmi ziceam că atunci când porumbelului îi moare prietena, moare şi el”
Carolina este o femeie de o bunătate şi o generozitate extraordinară. Dacă întâlneşte un om cerşind pe stradă, îl ia de mână şi-l duce într-o cantină sau restaurant, îl aşează la masă, oferindu-i un ceai şi ceva de mâncare. Îi este milă de un căţel sau pisic abandonat. Permanent are acasă motănaşi şi căţei pe care îi culege din diferite locuri ale oraşului.
La vârsta ei de 36 de ani a trecut prin mari momente de deznădejde. Unul după altul a pierdut doi copii. Cel mai mare, Nelu a murut în ziua când a împlinit trei ani şi trei luni, sfârtecat de câinele vecinului. Al doilea, Irinel a închis ochişorii la 2 ani şi jumătate, strivit de roţile unui automobil în timp ce s-a repezit după mingea, care zburase în stradă de pe terenul de joacă. Şi asta încă nu e tot. Oricum jalea şi durerea nu au doborât-o. A găsit puteri să se ridice în picioare şi să meargă mai departe. Toţi prietenii şi cunoscuţii zic că această femeie e o comoară, o minune. Are ceva ce o deosebeşte de altele. Ştie să fie şi femeie şi doamnă. Pune suflet şi pasiune în tot ce face. Este un izvor viu de dragoste şi acasă şi la serviciu.
Când te loveşte dragostea în moalele capului, uiţi de toate pe lume
S-a născut la ţară într-o familie cu mulţi copii. A fost o copilă chinuită, care a muncit mult de mititică. Pentru părinţi a avut şi are numai cuvinte de admiraţie. Era în anul doi la Colegiu, când a aderat la un partid politic. Acolo avea s-o cunoască pe mama viitorului său soţ, care era lider de partid. Hărnicia şi priceperea cu care eleva se descurca au făcut-o îndată remarcată de doamna lider. Peste câteva luni femeia i-a făcut cunoştinţă cu fiul său,Valeriu de 27 de ani, care muncea jurist în administraţia publică locală şi care făcea parte din acelaş partid. Carolina avea atunci 16 ani. Băiatul s-a îndrăgostit orbeşte de ea la prima vedere. Chiar dacă avea o alură de lord, fata nu nutrea pentru el decât sentimente de prietenie. Era legată de el doar prin activitatea politică ce o făceau în comun. Valeriu i-a zis „te iubesc!” foarte repede, iar ea tăcea. Au făcut cunoştinţă în octombrie şi abea în luna mai Carolina a încercat primii fiori de dragoste. Atunci Valeriu a cerut-o în căsătorie.
Erau în campania electorală. Fata nu ştia ce să facă. Când s-a dus acasă la părinţi ca să-şi prezinte mirele, părinţilor li s-a părut că glumeşte. Pentru că ori de câte ori maică-sa aducea vorba de căsătorie, ea o întrerupea, zicându-i că până la 29-30 de ani mai este timp. Dar când te loveşte dragostea în moalele capului, uiţi de toate pe lume şi de faptul că ţi-ai propus ca până la 30 de ani să nu te măriţi. Până la urmă părinţii i-au binecuvântat şi, de voie de nevoie, au căzut de acord ca să facă nunta în octombrie.
Au avut o nuntă foarte frumoasă şi foarte reuşită. Marea parte de cheltuieli şi-au asumat-o părinţii mirelui, pentru că au văzut că cuscrii lor o duc destul de greu.
Dramele şi suferinţele nu i-au ocolit
Cu banii câştigaţi la masa mare şi cu un credit luat din bancă, imediat după nuntă şi-au cumpărat o casă destul de drăguţă. În ungheraşul lor, proaspeţii însurăţei au înţeles şi mai mult câtă nevoie aveau unul de celălalt. Ore în şir discutau fără întrerupere, se sprijineau reciproc tot timpul şi se giugiuleau ca doi hulubaşi. Ţin să vă spun că după terminarea Colegiului, Carolina a fost angajată la Direcţia Economie şi Finanţe a Consiliului Orăşenesc şi îşi făcea studiile cu frecvenţă redusă la facultate. Între timp, la un interval de doi ani li s-au născut cei doi copii. Odată cu venirea lor pe lume, niciodată în casa lor nu se ridica vocea. Vorba era spusă pe tonul blajin al înţelepciunii. Frumos era acasă, frumos şi la locul de muncă. În zilele de odihnă aveau mereu casa plină de oaspeţi. Râdeau, glumeau, povesteau, încercând să evite discuţiile pe teme politice. Aşa conveniseră ca acasă să nu vorbească de politcă. Ce mai atâta vorbă, treceau prin viaţă cu eleganţă şi bucuriile îi însoţeau. Dar dramele şi suferinţele nu i-au ocolit. Aşa cum vă spuneam, Carolina a pierdut unul după altul doi copii. Durere fără margini, întrebări fără răspuns. Peste trei ani când rana din piept părea că se închide parţial, în ziua când au împlinit 10 ani de căsnicie, altă nenorocire s-a abătut asupra acestei familii. În timp ce marcau evenimentul împreună cu prietenii la un grătar, Valeriu s-a înnecat cu o bucăţică de carne, care momentan i-a provocat moartea…
Lacrimile din ochii ei nu mai conteneau
În şemineu trosnesc lemnele, iar pe masă lângă candela aprinsă abureşte cafeaua din ceştile noastre. Cu ochii în lacrimi Carolina rememorează cele mai cumplite, dar şi cele mai fericite clipe din viaţa ei. Odată cu cafeaua sorbesc fiecare cuvânt al acestei femei încercată de suferinţă, dar sigură pe sine: „Este deosebit de greu să-ţi petreci copiii la cimitir. Cred că e cea mai îngrozitoare durere. Însă şi mai cumplită a fost durerea când a plecat din astă lume, Valeriu. Strigam de nu mai aveam glas: „Doamne! Cu ce ţi-am greșit, de mi-ai luat mai întâi copiii, iar acum şi soţul?!”… Am avut un soţ de-o frumuseţe răpitoare, cu sufletul ca pâinea cea caldă. Mi-au rămas în minte privirea, ochii lui luminoşi din dimineaţa acelei zile. Venise cu un buchet mare de trandafiri albi… În ziua înmormântării biserica a fost neîncăpătoare pentru cei veniţi să ne fie alături. Oamenii au mers până la cimitir şi au stat până la final, deşi a plouat tot timpul… Zile şi nopţi în şir după aceea lacrimile din ochii mei nu mai conteneau. Voiam să mor. Îmi ziceam, că atunci când porumbelului îi moare prietena, moare şi el. Dar Dumnezeu a făcut aşa ca strigătul meu de jale să nu mă doboare. La o lună după moartea lui Valeriu aveam să aflu că sunt însărcinată. Atunci am alungat toate gândurile negre şi am început să-mi umplu timpul cu lucruri frumoase.”
Râvnă de armonie şi de frumos
Carolina este o gazdă bună, o femeie primitoare. M-a primit în casa ei ca pe o regină. Plină de viaţă şi de speranţă îl creşte cu dragoste şi mare grijă pe Victoraş, care are deja 12 ani. Spune că rolul de mamă e unul din cele mai frumoase în viaţa unei femei. Pe lângă ambiţie, seriozitate, simţul umorului, are această femeie o chemare şi o vocaţie – de a-i întinde mâna celui suferind. Darnică şi miloasă prin naştere, e gata oricând să ajute pe orfani şi pe sărmani. O face cu şi mai multă tragere de inimă de când i-a spus un mare duhovnic că prin rugăciune şi milostenie îşi va ocroti copilul de toate relele. Iar Victoraș îi înmulțește bucuriile. Dansează uimitor de frumos, cântă excepțional la pian și are și o reușită foarte bună la școală.
Carolina continuă să muncească la locul vechi, dar îşi regăseşte liniştea şi echilibrul într-o mulţime de proiecte sociale în care se implică cu tenacitate şi seriozitate deja de mai mulți ani. Şi zilele trec pe rând, una câte una, cu amintiri, cu iubire, cu zâmbet, cu rugăciune şi cu o necuntenă râvnă de armonie şi de frumos.
Nina Neculce
