(Din caietul mătuşii Marica. Incredibilă, dar adevărată poveste)
Ardea casa lor mare şi frumoasă de la acoperiş spre temelii. Sub limbile de foc care urcau spre cer,
satul s-a luminat ca în palmă. Au alergat oamenii cu căldările cu apă să stingă “pojarul”, dar n-au putut.
Bună ziua, drăguţă! Din nou sunt eu, bătrâna ceea, care v-a scris cu vreo 10 ani în urmă despre un omulean bătut de soartă şi fără de noroc. Pe atunci v-am dat şi adresa lui cu gândul că se va găsi cineva să-l caute, că omuleanul e deosebit de alţii. Îi cel mai adevărat om pe care l-am ştiut în viaţa mea…” Aşa începe „Letopiseţul” semnat Mătuşa Marica, scris în kirilikă pe 36 de pagini într-un caiet de formatul „A-4”. Am găsit caietul în curtea casei mele, după poartă.
Ce să zic? În 10 ani primisem multe caiete şi multe scrisori cu poveşti de viaţă, venite prin poştă, sau aduse la redacţie. Dar aşa ceva nu mi se mai întâmplase – să găsesc un caiet cu un text atât de voluminos în curtea casei! Nu mai ţineam minte care o fi fost povestea trimisă de Mătuşa Marica cu 10 ani în urmă, dar de astă dată scrisese un roman întreg cu următoarea remarcă la final: „Cer iertare de scris caraghios şi cu greşeli. Am 80 de ani şi nu mai sânt în stare să copii în alt caiet tot ce-am scris, aşa cum făceam odată.” În cuprinsul celor trimise de mătuşă se împletesc mai multe subiecte. Eu l-am ales pe cel despre Domnica, vecina ei.
După jale, bucurii
Domnica, fată de lume, s-a căsătorit la 20 de ani cu cel mai frumos flăcău din sat, pe nume Ion. S-a îndrăgostit foarte tare. N-a ascultat de păriinţi şi n-a fost un lucru bun. Pentru că, pe cât era de arătos alesul inimii sale, pe atât de arţăgos şi răutăcios. Numai un an a fost linişte şi pace în casa lor. Însă de cum a venit copilul pe lume a început iadul pentru tânăra nevastă. O snopea în bătăi până îi înveniţea tot corpul. Azi o bătea pentru că nu a fost mâncarea gustoasă, mâine – pentru că e o proastă şi nu-i de nasul lui. A îndurat cât a îndurat, biata femeie, dar într-o zi n-a mai răbdat, şi-a luat lumea în cap şi copilul în braţe şi a fugit la nişte rude în satul vecin. Soţul nu ştia unde i-a fugit nevasta. Avea să afle abia peste câteva luni, când aceasta îl cunoscuse deja pe Ilarion, un bărbat părăsit de soţie, puţin mai în vârstă decât ea. Trecut prin bune şi rele, bărbatul s-a îndrăgostit de Domnica, dar mai cu seamă de micuţa Sănduţa. Le alinta şi le răsfăţa pe amândouă cum ştia el mai bine. Ion, de cum a aflat că nevastă-sa s-a dus la altul, a plecat din ţară. Femeia cu noul soţ şi cu fetiţa s-a întors la casa ei. Mai bine de cinci ani tânăra familie a trăit ca în rai. Au fost foarte multe şi foarte frumoase momente, ţesute de cel mai frumos sentiment – dragostea.
Domnica calcă din nou pe greblă
Dar aşa s-a întâmplat, că tocmai când Ilarion a plecat la câştig în Rusia, s-a întors din pribegie şi Ion. Era şi mai frumos la chip. Mai frumoasă se făcuse şi Domnica. Bărbatul mergea la ea de câteva ori pe săptămână să-şi vadă fiica. Odată, la marginea unei nopţi fierbinţi de vară, Ion i-a zis: „Domnică dragă, am fost un prost că m-am purtat urât cu tine. În aceşti ani de despărţire m-am gândit mereu la voi. Vreau să vă fac fericite. Îţi promit că de azi înainte o să fiu un soţ exemplar şi un tată iubitor. Nu crezi că a sosit vremea iertării şi împăcării?” Domnica nu ştia ce să facă. În suflet mai păstra sentimente pentru el. Cum n-ar fi, era prima ei dragoste, iar prima dragoste nu se uită niciodată. A doua zi s-a dus la mătuşa Marica să-i ceară sfatul. Mătuşa i-a vorbit aşa: „Păzea, fato! Lupul păru-şi schimbă, iar năravul – ba! Hoţul în veci nu se mai leapădă de furat.” Dar “fata” n-a ascultat. S-a grăbit să-l pună la curent pe Ilarion cu decizia luată. Acesta a încercat s-o convingă la telefon să nu se grăbească, dar ea era deja hotărâtă şi n-a mai dat înapoi. Şi rău a făcut. Povestea s-a repetat. A fost bine un an până s-a născut al doilea copil, apoi coşmarul s-a reluat. Vă ofer un citat din caietul mătuşii: „De câte ori, cu copchil de ţâţă în braţe şi cu fetiţa de mână a fugit desculţă, sărmana prin omăt până la maică-sa, ori pe la mahalagii. Am adăpostit-o şi eu de multe ori în nopţile de iarnă. O certam de fiecare dată că a ţinut pasărea norocului în palmă şi i-a dat drumul. Îi spuneam că om mai bun ca Ilarion nu-i pe lume. Aşa de duios o căta! Şi focul făcea, şi de mâncare pregătea, şi blidele spăla, şi curăţenie prin casă făcea şi la lucru reuşea. Pe dânsa n-o lăsa o căldare de apă să aducă. De se nimerea să vină la fântână în acelaşi timp cu vreo vecină, îi scotea mai întâi vecinei apă. Aşa om respectuos şi primitor, mai rar. Harnic-foc! Se scula cu noaptea în cap şi trebăluia prin gospodărie, iar pe ea o lăsa să doarmă până târziu. Când se întâmpla şi se îmbăta câte odată, era cel mai cuminte om din lume, trebuia să-i arăţi perna şi atât. A doua zi era ca şi căpitanul la datorie…”
Ion a dat foc la casă
Domnica îşi muşca coatele că a crezut vorbelor mincinoase spuse cu prefăcătorie de Ion. Ştiţi cum este o vorbă „Pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă.” Răbda biata de ea şi îndura cruzimea omului fără Dumnezeu. Se temea să-l denunţe la poliţie, o ameninţase cu moartea. Dar într-o noapte un incendiu avea să pună capac la toate. Ion a făcut-o cu vârf şi îndesat, şi-o făcuse cu mâna lui. Beat cum era, după ce a zdupănit-o bine pe soţie, a stropit casa cu benzină şi i-a dat foc. Ardea casa lor mare şi frumoasă de la acoperiş spre temelii. Sub limbile de foc care urcau spre cer, satul s-a luminat ca în palmă. Au alergat oamenii cu căldările cu apă să stingă pojarul, dar n-au putut. O noapte întreagă a ars casa, martoră la atâta violenţă, iar dimineaţa oamenii au văzut în locul ei un morman de cenuşă. Pe locul unde fusese uşa din dos a casei, plin de arsuri, cu faţa în jos, zăcea Ion. „Întoarceţi-l cu faţa în sus. Să răsufle mai uşor.”- a strigat cineva. L-au întors. Avea o înfăţişare de Ucigă-l Toaca. Ochii ieşiţi din orbite şi „rânjetul înfiorător” mai nu l-au făcut să leşine pe vecinul, care l-a întors. „Nu mai are suflare. Dumnezeule!“, a spus acesta, cuprins de frică. „Slavă Ţie, Doamne! S-a terminat!”, a adăugat o bătrână, făcându-şi semnul crucii. „Ce a căutat, aceea a găsit”, a zis alta. Iar mătuşa Marica a continuat cu un oftat adânc: „Sărmană Domnică, cât a mai avut de îndurat! Iad i-a fost viaţa cu el. Iadul îl aşteaptă acum pe Ion. Pentru prima dată satul nu plângea după un mort…”
Ca prin minune Domnica şi copiii au reuşit să fugă printre flăcările care erau gata să-i cuprindă. În toiul nopţii s-a pornit pe jos cu copii cu tot la rudele din satul vecin, fără să se uite înapoi.
El continua s-o ţină în braţele lui. Ea şi-a ridicat privirile spre tavan şi a rămas încremenită când a văzut lama cuţitului strălucind deasupra amantului…
Ca prin minune Domnica şi copiii au reuşit să fugă printre flăcările care erau gata să-i cuprindă. În toiul nopţii s-au pornit pe jos la rudele din satul vecin, fără să se uite înapoi. Nu ştia că în noaptea ceea avea să scape de Ion pentru totdeauna, că se încheia ultimul capitol cu el.
Ilarion dormea în patul lui larg de lângă fereastra deschisă. Mai mult mima somnul. De când se despărţise de Domnica nopţile erau pentru el un chin. Se bucura când peste obiectele din cameră se arăta lumina dinaintea unei noi dimineţi. Atunci se ridica din pat, îşi vedea de treburi, şi timpul trecea mai uşor.
Nu mai avuse în viaţa lui atâta dragoste pentru o femeie
În aşteptarea primelor raze de lumină era şi în noaptea aceea. Şi deodată, aşa cum stătea cu privirile îndreptate spre candelabrul de pe perete, a auzit scârţâind portiţa la vecină. Am uitat să vă spun că mătuşa Domnicăi locuia gard în gard cu Ilarion. Bărbatul a tresărit. S-a ridicat iute din pat, încercând să-şi tragă pantalonii. De emoţie vârâse ambele picioare într-un crac, până la urmă le-a descurcat şi a ieşit afară grăbit de parcă l-ar fi strigat cineva. Prin lumina fumurie a zorilor, a văzut cum dincolo de gard, pe pragul casei vecinei stătea cineva. S-a dat mai aproape. Nu-i venea să creadă ochilor. Era Domnica cu cei doi copii.
Citesc din caietul mătuşii Marica: „Trei ani de zile el a trăit în singurătate. Nu i-a fost uşor să treacă peste această despărţire. Gândul lui era numai la ea, la vecina mea. Suferea. O suferinţă adâncă, mocnită. A plâns ca un bărbat, fără lacrimi, atunci când a aflat că s-a întorlocat cu Ion. Nu-i adevărat, că bărbaţii nu plâng din dragoste. Asta e o prostie. A plâns şi încă cum a plâns! Un an întreg a plâns printre străini cu gândul la ea. Încerca s-o uite, dar nu putea. Revenind acasă după un an s-a interesat de mătuşa ei dacă e fericită. Când a aflat că e umilită, obijduită, îl băteau gândurile să se ducă să-l omoare în bătăi pe Ion. Dar n-a făcut-o. Uneori simţea că îşi pierde minţile, nu mai rezistă. Se ducea la lucru pe deal şi privea în zare la satul ei. Nu mai avuse în viaţa lui atâta dragoste pentru o femeie, cum avea pentru ea. Muncea toată ziua cu gândul la ea, iar seara când trebuia să se întoarcă acasă i se făcea greu pe inimă. Era ca şi cum ar fi avut-o toată ziua lângă dânsul, iar seara trebuia să se despartă de ea. Îi venea greu să se întoarcă acasă între cei patru pereţi. Mult a sperat, mult a aşteptat şi nu degeaba.”
A venit, iată această dimineaţă cu ochii fierbinţi. În timp ce Domnica îi spunea lui Ilarion la gard că şi-a lăsat casa în flăcări şi a fugit, fără să se uite înapoi, sosi şi vestea că Ion a murit…
După praznicul de 40 de zile, Domnica a trecut cu traiul la Ilarion, care avea o casă bine întreţinută, cu livadă şi grădină de legume. Începea un nou capitol cu el. Era fascinată de tot ce vedea în jurul ei, de vorbele lui. „Îmi doresc o dragoste fără de sfârşit cu tine, Domnicuţă dragă”, îi tot repeta bărbatul. Îi tot jura că o va iubi până când moartea îi va despărţi. Trăiau amândoi sentimente puternice, adevărate. Ea le spunea adesea prietenelor: „Nu ştiu cu ce m-a vrăjit, dar mereu mi se face sete de el.” Din marea lor dragoste peste un an li s-a născut un copil frumuşel, leit taică-său. Doamne, câtă bucurie se adunase în sufletul lui Ilarion, care îşi dorise foarte mult un copil!
Domnica lunecă spre lumea desfrâului
Vă mai ofer un citat din caietul mătuşii: „Odată cu naşterea copilului, Ilarion devenise şi mai harnic, şi mai blând. O ţinea ca pe palmă. Din nou o răsfăţa, o dezmierda cu duioşie, aşa încât Domnica a uitat de iadul prin care a trecut. Cruţată, stimată, iubită, nici vânt rece n-o ajungea. Trăia ca în sânul lui Dumnezeu. Dar, of, Doamne! Şi binele acesta e până la o vreme. De bine ce-i era, pe când mezinul împlinise trei anişori, Domnica noastră s-a scos din căpăstru. A început să se întreacă cu paharul…”
Iată deci că destinul i-a mai tras Domnicăi o carte şi i-a pus-o cu faţa în jos. Tot mai cuprinsă de patima alcoolului, femeia iubită şi răsfăţată, îl lăsa pe Ilarion cu copiii acasă, iar ea zăbovea prin barurile satului până noaptea târziu. Se întorcea beată acasă şi soţul nu-i zicea nimic. O lăsa să se culce. După aceea două zile era bolnavă, apoi o lua de la capăt. Uşor-uşor femeia a început să lunece spre lumea desfrâului. Ducea o viaţă dezordonată. Lipsea de acasă câte o zi-două. Într-o noapte mezinul avea febră. Tatăl a fost nevoit să cheme ambulanţa. La întrebarea medicului unde e mama copiilor, omul nostru răbdător şi bun, a lăsat ochii în jos şi a spus că e plecată la câştig peste hotare. Prietenii şi cunoscuţii îi tot ziceau s-o urmărească, să vadă pe unde şi cu cine umblă, dar el n-a căutat-o niciodată. Era convins că tot acasă se va întoarce. După mai bine de un an, femeia parcă s-a potolit. S-a jurat în genunchi înaintea icoanei, că n-o să mai facă ce a făcut.
Ilarion, trezit de gemete gălăgioase şi scârţâit de pat
Dar ce avea să urmeze după o jumătate de an avea să pună vârf la grămadă. Într-o seară de vară după ce s-au întors de la muncile câmpului, s-au aşezat cu toţii la masă. Au mâncat pe săturate, soţii au servit şi câte un păhăruţ de vin. După care Ilarion s-a dus să adoarmă copiii. Obosit cum era, a adormit şi el lângă cel mic. Pe la o bucată de noapte a fost trezit de gemete gălăgioase şi scârţâit de pat, ce veneau din camera alăturată. A intrat tiptil şi a aprins lumina. Dumnezeule! Nevasta lui se topea în braţele curvarului satului, poreclit „Hărmăsarul”. Lui Ilarion i s-a făcut negru înaintea ochilor. În mintea lui lucrurile erau deja clare. S-a repezit la bucătărie, a luat cuţitul, s-a întors spre patul celor doi. El continua s-o ţină în braţele lui. Ea şi-a ridicat privirile spre tavan şi a rămas încremenită când a văzut lama cuţitului strălucind deasupra amantului. Domnica a vrut să ridice mâna, iar în mintea lui Ilarion a răsărit gândul: “Moarte de om! Nu! El nu va face aceasta niciodată!! A înfipt cuţitul până la mâner în perna de la capul celor doi, strigând: „Ce faci aici, mă netrebnicule?! Ţi-ai găsit loc de desfătare în patul meu! Dacă doreşti să te distrezi, atunci hai să ieşim afară.”
Afară s-a încăierat o bătaie pe viaţă şi pe moarte. Acum lui Ilarion îi părea rău că nu l-a înfipt cu cuţitul în spate pe adversar, care era mult mai puternic decât el. Până la urmă, bietul om a fost ameninţat de „Hărmăsar” să nu sufle nimănui niciun cuvânt despre cele întâmplate. Distrus şi fizic şi moral, sărmanul nu a ieşit şapte zile din casă. Domnica a stat mereu în preajma lui. L-a mângâiat cu vorba și i-a oblojit atât rănile fizice cât și cele sufletești…
De atunci au trecut 7 ani. Ce-i drept momentul l-a ars, i-a sfâșiat inima în bucăți lui Ilarion, dar omul a găsit puterea să ierte și să construiască. O făcea cu ajutorul rugăciunii. Din rătăciri s-a ridicat și Domnica. Acea noapte de pomină, care venise cu o dimineață senină și blajină, a pus punct dezmăţului. Femeia a redevenit bună gospodină şi mamă exemplară. Ilarion e convins că rugăciunile lui au ajutat-o, pentru că Dumnezeu este cel care poate şi vrea să facă minuni cu viaţa fiecăruia dintre noi.
Nina Neculce
