„Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.”
Claudia n-a avut parte de o căsnicie pe viaţă. Până la aproape 50 de ani a fost căsătorită de patru ori. Este o fire foarte sinceră, foarte atentă. Cei şapte ani de acasă i-a purtat cu sine tot timpul oriunde nu s-a aflat (în ţară, sau peste hotare). Fiind una la părinţi, aceștia i-au oferit din plin şi dragoste, şi educaţie. Mama a deprins-o de mică să fie bună gospodină.
Îi repeta mereu: „Să ţii minte două lucruri: Casa curată, mâncarea gustoasă şi aranjată frumos, sunt oglinda unei gospodine.”
Trecând printr-o copilărie foarte frumoasă, majoratul a găsit-o domnişoară bună, luminoasă, vrednică. „Le ai pe toate ca să fii fericită şi meriţi să fii fericită”, i-a spus mama în ziua când fiica i s-a destăinuit că vrea să se căsătorească. Alesul, pe nume Emil, nu era din sat, cum şi-ar fi dorit părinţii. Învăţa la acelaşi Colegiu cu Claudia şi venea din regiunea Cernăuţi. I s-au aprins călcâiele de cum a văzut-o şi a făcut tot posibilul ca să lege o relaţie de prietenie cu ea. La absolvirea Colegiului fata se îndrăgostise nebuneşte de el. S-au căsătorit, plutind pe aripile fericirii mai bine de opt ani. Claudei îi plăcea să investească în relaţia de cuplu şi o făcea cu toată dăruirea.
A plâns de bucurie când a aflat că este însărcinată
O întrista însă un lucru: nu putea să rămână gravidă. Din această cauză sentimentele au început să slăbească, a intervenit înşelarea şi căsătoria s-a destrămat. Nu mult după aceea în viaţa ei a intrat un alt bărbat, Costel. Acesta era frumos, deştept, îi plăcea să glumească. Era din acelaşi sat cu ea şi se trăgea dintr-o familie foarte cumsecade. Trecuse şi el printr-un divorţ. Părinţilor le-a plăcut tare mult de el, dar Claudia mai stătea la gânduri – să-l accepte ca partener de viaţă, să nu-l accepte? În primul rând, mai suferea încă de pe urma despărţirii, în al doilea – nu i se părea perechea potrivită, deoarece el era cu 3 ani mai mic decât ea.
Până la urmă şi-au unit destinele. Claudia a început să bată drumurile pe la medici în dorinţa arzătoare de a naşte un copil. Totul părea în regulă după un tratament de aproape doi ani. A plâns de bucurie când a aflat că e însărcinată. Ce bucurie nespusă le-a adus vestea bună! O considerau cea mai mare minune. Ambii soţi erau foarte fericiţi.
Aveau toate bunătățile de pe lume, dar nu puteau să aibă un copil
Dar bucuria avea să le treacă repede în scârbă. Sarcina era extrauterină. A fost nevoie de avortul terapeutic, după care medicul i-a spus Claudei că nu va mai putea naşte niciodată. Sufereau amândoi. Aveau practic toate bunătăţile de pe lume, dar nu puteau să aibă un copil. Din zi în zi Costel devenea tot mai trist. Când soţia îl întreba dacă ar fi de acord să înfieze un copil, el plângea. Bună la suflet, altruistă, Claudia văzându-l cum suferă, s-a gândit, a chibzuit şi a hotărât să-i redea libertatea. Şi-a zis: „De ce să-i fur visele, când poate omul să se recăsătorească cu alta, să facă copii şi să fie fericit?” Costel n-a vrut să accepte divorţul. A zis că mare este Dumnezeu, poate până la urmă se va produce minunea. Claudia însă citise mult despre sarcina extrauterină şi ştia foarte bine că nu are de unde să se întâmple minunea. A hotărât ferm să se despartă de el şi a plecat la Moscova la câştig.
După o lună, Costel i-a spus la telefon că vine şi el, rugând-o să-i explice cum să o găsească. Claudiei îi era milă de el. Ca să-l facă s-o urască, a pus la cale următorul joc. L-a rugat pe bărbatul cu care lucra împreună să-i declare soţului că ea îi este amantă şi că se cunosc de mai mulţi ani. Bărbatul, venit şi el din Moldova, a început să râdă. „Nu râde. Eu vreau ca soţul meu să-şi găsească fericirea”, i-a zis Claudia cu toată seriozitatea şi i-a înşiruit povestea. Colegul de lucru era cu 7 ani mai mic decât ea, îl chema Vlad. În ziua când a sosit Costel, Vlad l-a întâmpinat cu cuvintele: „Om bun, la ce ai mai venit? Sau nu ştii că femeia aceasta nu mai este a ta. Ea demult e a mea.” Soţul se uită la soţie şi zice: „N-am înţeles. Lămureşte-mă, te rog, ce se întâmplă.” Claudia pe un ton aspru: „Ce-i de lămurit aici? Oare chiar nu ţi-i clar? Ţi-am spus că nu mai vreau să trăiesc cu tine.” Supărat omul n-a mai cerut explicaţii. S-a întors în Moldova, iar peste un an s-a recăsătorit cu o femeie dintr-un sat vecin, care avea să-i dăruiască copilul mult râvnit – o fetiţă.
„De ce îl suni atâta pe un mort?”
Claudia îşi vedea de lucru în capitala Rusiei. Din ziua când şi-a jucat rolul, Vlad a început să se uite altfel la ea până când într-o zi i-a zis: „Ştii ce am să-ţi spun, Claudia? Pe mine m-a lăsat soţia, tu ţi-ai lăsat bărbatul. Oare n-ar fi cu cale să ne facem o familie?” Chiar dacă surorile lui, care munceau tot acolo, s-au opus, ei au început să conviețuiască împreună fără să-şi înregistreze căsătoria. Şi din nou inima Claudiei a zvâcnit de fericire. Trăia o relaţie sentimentală cum nu mai trăise cu foştii soţi. I se strângea stomacul de emoţie când o atingea, sau când o săruta. Şi el o iubea. Era de ajuns să nu se vadă câteva ore, iar atunci când o revedea îi fura un sărut cu cuvintele: „Mi-a fost tare dor de tine.” sau „ Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.” Sau dacă îl servea cineva cu o bomboană, nu o mânca el, i-o aducea ei. Ce mai la deal la vale, Vlad se înfăţişa ca un bărbat extraordinar. Pe lângă faptul că avea un fizic plăcut, mai era şi foarte vesel. Îi plăceau şi glumele şi bancurile. O veselie debordantă o cuprindea şi pe Claudia alături de el. În pat erau pătimaşi amândoi. Îşi spuneau vorbe dulci, care te pot tulbura întreaga viaţă. Se iubeau enorm şi se înţelegeau extraordinar. Am uitat să vă spun că Vlad avea un copil din prima căsătorie. Şi iată că într-o zi fosta soţie l-a telefonat şi i-a spus ceva despre băiat. Ce anume, Claudia nu ştie. Dar după acel apel telefonic bărbatul s-a schimbat. Devenise nervos, a început să bea. Azi un păhar, mâine –două şi tot aşa. Înainte de a pleca în Moldova ca să rezolve problemele apărute în legătură cu fiul, i-a promis concubinei cu care conviețuise 7 ani că o să se lase de pahar. I-a zis aşa: „Cum mă întorc de acasă, să ştii că nu mai pun pe limbă nici picătură de alcool.” După o săptămână una din surori a înștiințat-o că Vlad s-a cam întrecut cu paharul şi a nimerit în spital. Claudia supărată i-a răspuns: „Aşa-i trebuie, dacă nu m-a ascultat! Cred că i-a fi de învăţătură.” Trece o lună, trec – două, Vlad nu se mai întoarce la Moscova. Telefonul lui tăcea. Claudia a intrat în panică. Într-o dimineaţă o voce de femeie, care s –a prezentat drept soră, deşi nu semăna cu vocea surorilor, avea s-o apostrofeze la telefon: „ Încetează odată cu apelurile! De ce îl suni atâta pe un mort? Ce chiar nu ştii că Vlad de o lună e îngropat?” Claudia a scăpat telefonul din mână. Și cerul, și pământul au început să se rotească în jurul ei. Inima îi bătea cu putere, Nu-şi putea stăpâni plânsul…
„ Încetează odată cu apelurile! De ce îl suni atâta pe un mort? Ce chiar nu ştii că Vlad de o lună e îngropat?”
Claudia a scăpat telefonul din mână. I se părea că e sfârşitul lumii. Nu-şi putea stăpâni plânsul. În ziua aceea nu
s-a dus la lucru. A aprins candela şi l-a bocit toată ziua pe Vlad. A doua zi a mers la biserică,
a dat de pomană de sufletul lui şi parcă s-a mai liniştit.
La Moscova nu mai putea sta. Amintirile frumoase legate de Vlad îi sfâşiau inima. A venit acasă la părinţi. Trăia momente de profundă tristeţe. Nu mai râdea ca altădată şi maică-sa vedea asta, dar nu cuteza s-o întrebe ce are. Şi nici fiica nu dorea să i se destăinuie spre a nu-i agrava boala de care suferea bătrâna.
A eşuat şi cea de-a patra căsătorie
Până la urmă nu mama, ci fiica a ajuns la spital cu durei cumplite de cap. Aliat în durerea trupească şi sufletească i-a devenit la spital un bărbat, care suferea de pe urma divorţului. Şi Claudia, captivă, simţea cum i se strecoară în suflet simpatie pentru el. De la o zi la alta simţea cum, sub privirile lui pline de duioşie, ea se muta încetul-cu-încetul în inima lui. Peste câteva luni după externare, bărbatul a trecut în casa Claudei, care locuia cu părinţii. Toate rudele erau încântate de noul soţ tot repetând: ”Uite unde îţi şedea norocul, femeie dragă!” Iar femeii chiar i se părea că l-a apucat pe Dumnezeu de picioare. Bine şi frumos în viaţa de cuplu a fost doi ani, până la înregistrarea căsătoriei, dar după ce au fost declaraţi soţ şi soţie cu acte în regulă, a început proza vieţii. Cel de-al patrulea soţ al Claudei avea să pună vârf la grămadă. Într-o seară a venit cherchelit, cu o falcă în cer şi alta în pământ, şi din prag s-a răstit la nevastă de ce nu-l aşteaptă cu masa întinsă. Soţia a încercat să-i reproşeze, iar el, înfuriat a luat cuţitul din bucătărie şi s-a năpustit asupra ei. Noroc că s-a împiedicat de un scaun şi a căzut cât era de înalt, iar femeia îngrozită a reuşit să fugă la vecini şi a chemat poliţia. Printr-o spaimă egală cu moartea au trecut şi părinţii. Aşa s-a terminat epopeea celei de-a patra căsătorii a Claudei.
„Mata caută-l mai întâi printre cei vii”
În toată această perioadă de la dispariţia lui Vlad, Claudia avea grijă de mama bolnavă. Noaptea adesea îl vedea în vis pe Vlad. Straniu lucru. De fiecare dată, ca un refren, i se arăta unul şi același vis. Îl vedea pe cel plecat în depărtare, aşa frumos cum îl ştia, făcându-i cu mâna şi strigând abia auzit: „ De când vii şi nu mai vii. De ce aşa-i lung drumul ista la tine?” Se trezea în puterea nopţii, sărea la fereastră şi privea în întunericul de afară, dar nu vedea pe nimeni. A doua zi mai dădea ceva de pomană de sufletul lui şi îşi vedea de treburi. Aşa au trecut 5 ani.
În al șaselea an de la dispariția iubitului, în ajun de Paştele Blajinilor, după un astfel de vis, Claudia a pus gând să se ducă la mormântul lui Vlad. Avea o prietenă cu care muncise împreună la Moscova, ce locuia în apropiere de orăşelul lui Vlad. Luni dimineaţa de Blajini s-a sculat şi a început a se pregăti de drum. Nu i-a spus mamei adevărul. I-a zis aşa: ” Ştii, mamă, Maricica, prietena mea, e la spital. Mă duc să-i fac o vizită. Te las în grija lui tata. Îţi dai seama că n-o să mă pot întoarce astăzi.” Mama i-a răspuns cu înţelegere: „Bine, draga mamei. Domnul să te ajute!” Şi Claudia s-a pornit spre locul de baştină a lui Vlad, situat aproape la 200 km depărtare de satul ei. A ajuns pe la amiază în orăşelul cu pricina şi stătea dezorientată la autogară, plutind prin tot felul de gânduri. S-a apropiat un taximetrist şi a întrebat-o încotro merge. Trezită ca din vis, i-a răspuns: „Caut pe cineva, dar nu ştiu e viu sau e mort.” Taximetristul parcă vrând să glumească: „Mata caută-l mai întâi printre cei vii.” Apoi pe un ton serios a adăugat: „ Dar cine-i şi cum îl cheamă pe cel căutat? Poate că îl cunosc.” Claudia i-a spus pe scurt povestea, iar bărbatul din faţa ei s-a uitat lung la dânsa şi a exclamat: „Păi, nu zic eu să-l căutați printre cei vii. Mi se pare că ştiu despre cine vorbiţi. Bărbatul pe care îl căutaţi e viu. În urma unui infarct a devenit invalid şi stă la azilul de bătrâni din orăşelul nostru.” Femeia s-a cutremurat. Încercând să-şi păstreze calmul l-a rugat pe taximetrist s-o ducă mai întâi să cumpere un buchet d flori, apoi să meargă spre azil.
„Cu care mână ai tras, aceea să ţi-o ia Dumnezeu”
Maşina se apropia de azil, iar Claudia îşi zicea în gând: „Din moarte nu te ai întorci. Poate că ceva a încurcat acest şofer.” Dar când şi-a aruncat ochii pe fereastră, privirea n-o înşela. Vlad stătea pe o bancă din curtea azilului. Claudia a încremenit dintr-o dată: „M-am făcut albă ca varul. Spatele îmi era ud leoarcă şi îl simţeam rece ca gheaţa, iar buzele s-au înveniţit. Am scăpat florile din mână. Şoferul s-a speriat, a luat repede sticla cu apă şi a prins a mă stropi şi pălmui peste faţă. Când a văzut că mi-am revenit, s-a coborât să-mi deschidă uşa zicând: „Of, doamnă, m-aţi băgat în sperieţi!” Iar eu parcă îmi pierdusem graiul. Simţeam că nu am putere în picioare. De odată mi s-a rupt din gât: „Vlad, dragule, aici eşti!” şi am început să plâng. Iar Vlad, cum fuma, aşa a încremenit cu ţigara între degete. Încerca să se scoale, dar nu putea. I-am întins florile, l-am îmbrăţişat, iar lui au început să-i curgă lacrimile şiroaie. Îl cuprindeam şi-l sărutam, şi nu ştiam ce să-i spun. Plângeam şi eu. Mă săruta şi el şi mă cuprindea cu o mână, arătându-mi că cealaltă e paralizată. Încerca să spună ceva, dar nu putea. L-am întrebat dacă poate vorbi, dacă poate să-mi spună pe nume. A dat din cap şi am înţeles că nu poate. Şoferul mi-a adus geanta, a pus-o pe scaun şi se uita mirat la noi. A ieşit toată lumea afară şi se uita ca la spectacol. După ce ne-am mai calmat puţin Vlad a luat florile, le-a pus la piept în dreptul inimii. Radia de fericire. Erau florile lui preferate-garoafele.” Aşa cum stătea lângă el, Claudia şi-a amintit cum odată la o supărare, omul a lovit-o, iar ea i-a zis cu ciudă: „Cu care mână ai tras, aceea să ţi-o ia Dumnezeu”. Îl ajunsese blestemul. Tocmai mâna dreaptă i-a şi luat-o. Şi dintr-o dată femeia a căzut în genunchi la picioarele lui, şi tremurând de emoţie, îl săruta şi striga: „Iartă-mă, Vlad! Te rog frumos din tot sufletul, iartă-mă! Am zis într-un ceas rău atunci să-ţi ia Dumnezeu mâna. Mare păcat am mai făcut!…”
Mirată Claudia, cum de s-au îndurat fraţii şi surorile (9 la număr) să-l dea la un azil de bătrâni pe un tânăr de 42 de ani, s-a interesat de medicul de acolo dacă s-ar putea de făcut ceva pentru ameliorarea stării lui de sănătate. Medicul i-a spus că o operaţie costisitoare în străinătate l-ar putea pune pe picioare, i-ar întoarce graiul. Şi Claudia a început a colecta bani pentru salvarea vieţii lui Vlad. Mergea prin colective, pe la biserici cu poza şi extrasul din fişa de externare, rugând pe fiecare să jertfească cât îl trage inima pentru un bolnav. A întâlnit și un om de afaceri milostiv, cu dare de mână. Într-un an, femeia a adunat suma necesară și a plecat cu Vlad la un spital privat din Viena. Tratamentul în spital a durat mai bine de jumătate de an. În acest timp părinții Claudiei s-au mutat pe rând la Domnul. După ce și-a înmormântat părinții, femeia l-a dus pe Vlad la un Centru de recuperare neuro-motorie într-un orășel din Austria, unde a stat 30 de zile. Au trăit clipe de mare bucurie: graiul i-a revenit, mâna s-a vindecat aproape în totalitate. Se întâmpla aceasta în 2018. De atunci au rămas să se bucure de viață în acel orășel austriac.
Sunt fericiți.
Nina Neculce
