Cu o săptămână înainte de nuntă a fugit cu altul

0
294

Demult nu mai păşise prin acel parc. Să fi trecut vre-o 25, sau poate 30 de ani, dar toate i se păreau atât de aproape de parcă s-au întâmplat ieri. Aici, pe banca de la colţ i-a furat primul sărut, în restaurantul de lângă cinematograf au intrat şi au servit îngheţată, pe aleile cu tei înfloriţi s-au plimbat mai multe seri la rând. Şi de atunci Lucica a rămas pentru el o amintire, lipită strâns de inimă pe veci.

Alături de ea zilele căpătau o strălucire specială

Fănel la acea vreme avea 32 de ani, iar Lucica -20. Un tip grozav era flăcăul. Chipul lui radia de sănătate. Statură mijlocie, lat în spete, păr cârlionţat, muşchi bine dezvoltaţi. Deborda de energie. Dar şi muncea foarte mult în redacţia unui ziar. În ale scrisului era deosebit, cu comunicarea însă stătea mai prost. Se baricadase în închisoarea lui intimă şi nu prea comunica cu cei din jur, dar mai cu seamă, cu fetele. Complet lipsit de maniere, întotdeauna se fâsticea în prezenţa lor. Când a întâlnit-o pe Lucica, gheaţa timidităţii s-a topit. Se îndrăgostise băiatul, iar dragostea îl făcea curajos. Şi fata râdea şi se uita cu multe înţelesuri în ochii lui în timp ce el îi făcea declaraţia de dragoste. Era o fetişcană de 1m 50cm înălţime, cântărea 47 de kilograme cu tot cu haine şi studia în anul III la filologie. Avea fruntea netedă, sânii tari, mijloc de viespe. Era o minune ştrengăriţa şi o minune ca asta Fănel nu mai văzuse. Născută cu un simţ ascuţit al umorului, punea în vorbe un umor poznaş, pe alocuri chiar obraznic, care nu-l deranja deloc pe flăcău, ci dimpotrivă, îi însenina sufletul. Alături de ea zilele căpătau o strălucire specială. Până şi scrisu-i curgea uşor, se aşeza pe hârtie înaintea gândului.

Ar fi trăit fericit dacă…

În clipa când îşi dădu seama că e îndrăgostit cu adevărat, hotărî să meargă la părinţi s-o ceară de nevastă. Dar fata i-a zis să mai zăbovească vre-o jumătate de an. Şi Fănel cu răbdare şi înţelegere a aşteptat. Nu voia să ştie de nenorociri. Se ruga Domnului să-i ocrotească dragostea. Se vedea alături de Lucica până la adânci bătrâneţi. Şi ar fi trăit fericit, dacă…
După jumătate de an, cum le-a fost înţelegerea, a mers la părinţii Lucicăi acasă – o casă luminoasă şi spaţioasă, sclipitor de curată. Părinţilor le-a plăcut flăcăul, au încuviințat căsătoria. După câteva ore petrecute împreună mama i-a spus fiicei, aşa ca să audă şi Fănel: „Eşti atât de norocoasă, draga mamei! Ai conştientizat măcar ce băiat de aur ţe-a trimis Dumnezeu?” „Ştiu, mamă”, îi zâmbi fiica şi o cuprinse de gât. Dar nebănuite, sunt căile Tale, Doamne! Când nu mai rămăsese decât o săptămână până la ziua nunţii, Lucica, fără să-i sufle cuiva un cuvânt, a fugit cu altul. La aşa ceva nu se aşteptase nici părinţii ei, nici bietul Fănel. Vestea i-a doborât la pământ. Dar vă daţi seama, cât de dureroasă a fost lovitura pentru Fănel! În clipa când a aflat de trădare, sărmanul a leşinat. Iar de cum şi-a revenit, n-a mai dorit să vadă şi să audă pe nimeni. Lumea lui fericită s-a destrămat. Vre-o jumătate de an nu s-a ştiut nimic de el. Se adăpostise la o mănăstire din Bucovina. După care a revenit la activitatea lui de gazetar cu o putere de muncă teribilă. Părăsit de marea lui dragoste, alte femei nu l-au mai interesat.

A bătut-o şi a trimis-o în Italia

…Ei bine, dar cum şi-a aşternut Lucica covorul vieţii? Cel care o abătuse din drum era Leonid, un fost coleg de şcoală de-al lui Fănel. Frumos, bogat şi divorţat la acea vreme. Nu făcuse nici o facultate. Se ocupa cu comercializarea produselor agricole. Le cumpăra de la producător pe un preţ de nimic şi le vindea de câteva ori mai scump în altă parte. Colinda republica şi ţările vecine, mereu cu capul înfierbântat de succes şi de băutură. Îşi făcuse prieteni, iubite. La 27 de ani s-a căsătorit cu o evreică, îmbătat de iluzii şi de reuşitele ce nu-l ocoleau. Dar căsnicia n-a ţinut decât un an. Când a descoperit că o înşeală cu altele, evreica a înaintat cerere de divorţ. În scurt timp căsătoria s-a desfăcut şi femeia a plecat în Israel. Tocmai atunci proaspătul divorţat a întâlnit-o pe Lucica. I-a vorbit atât de convingător şi i-a făcut atâtea promisiuni, încât aceasta n-a stat o clipă în cumpănă, a hotărât promt că e gata să-l urmeze chiar şi la capătul lumii. Într-adevăr, la început Lucica credea că l-a apucat pe Dumnezeu de picioare. Călătorie la munte, călătorie la mare, petreceri prin restaurante, cadouri scumpe. Au pornit construcţia unei case mari. Dar odată cu venirea pe lume a celor doi copii, a venit şi proza vieţii. Pe zi ce trecea, femeia îşi dădea seama că a făcut mare greşeală, căsătorindu-se cu acest bărbat. Atras de pahar şi de amante, Leonid îi făcea zilele Lucicăi tot mai negre, tot mai amare. Când copiii învăţau deja în clasele mari, a pus „afacerea lui prosperă” pe butuci. Şi nu era de ajuns că nu aducea un ban în casă, dar mai devenise şi violent. Venea acasă cu ochii tulburi şi roşii, se năpustea asupra ei ca un taur într-o arenă, lovind-o fără milă. A bătut-o şi a trimis-o în Italia să câştige bani pentru terminarea lucrărilor la construcţia casei şi pentru întreţinerea studiilor băiatului mai mare. Şi s-a dus femeia că n-avea încotro şi a tot trimis bani acasă. Dar Leonid i-a cheltuit fără nici o remuşcare cu mândrele. Când a venit Lucica după 5 ani şi a văzut că lucrările la casă stau încremenite aşa cum le-a lăsat, a înţeles că divorţul este unica scăpare. Fără a privi înapoi l-a lăsat cu casă cu tot. A cumpărat o garsonieră în Chişinău, unde locuieşte cu copiii.

„Să-i mai oferim iubirii noastre o şansă”

Destinul a făcut ca în una din zilele unei frumoase primăveri să-l întâlnească pe Fănel în parcul în care s-au cunoscut. Stătea pe aceiaşi bancă pe care îi furase primul sărut. Era acum încărunţit pe la tâmple, dar la fel de senin la chip ca atunci. Lucica s-a aşezat lângă el, ochii i s-au umplut de lacrimi. Simţea că nu poate face nici o mişcare. Sub privirile lui încordate, care parcă scriau povestea lor de dragoste, ea simţi că o doare foarte tare inima, din gât i se rupse nodul şi un plâns amar îi umplea cu lacrimi măşcate ochii ei negri cu gene dese, întoarse. Printre lacrimi îşi rostea cuvintele: „Am greşit. Mi-a luat atunci minţile Leonid… m-am lăsat convinsă în după amiaza ceea fierbinte de august şi am plecat cu el… Şi e atât de mult de atunci, încât nu ştiu dacă mai are rost să-ţi cer iertare acum… Sunt la curent, nu te-ai mai căsătorit. Dacă nu m-ai uitat, cum nu te-am uitat nici eu, hai să-i mai oferim iubirii noastre o şansă. Sunt gata chiar azi să mă căsătoresc cu tine…”.
O ploaie caldă și liniștită începu să țârâie, acompaniată de foșnetul parcă șoptit al frunzelor crude de arțar. Amândoi căutau să scoată în lumină adevărul. În cele din urmă Fănel îi mărturisi: „Am fost răscolit de iubire atunci când te-am cunoscut, Lucica mea dragă de demult, dar de cum ai plecat am tot căutat să dezleg marea enigmă a acestui sentiment și încă nu am putut-o dezlega. Atunci am suferit mult, am zăcut bolnav, m-am retras la mănăstire, am revenit. Mai trăgeam nădejde că într-o zi vei apărea alarmată, îți vei cere iertare și dragostea noastră își va relua zborul. Tu, însă, nu ai dat nici un semn de viață. Acum e prea târziu… Și Eminescu a murit neînsurat.”

Nina Neculce

PUBLICITATE