Profesoara Olga Leșenco din Gura Căinarului, Florești a fost prezentă de mai multe ori în paginile „ZN” cu diferite ocazii: activități în școală, activități ale Cercului „ASTRA”, călătorii cu astriștii floreșteni prin România, deschiderea Muzeului Familiei „Vatra Mamei” și altele. Este omul, care necătând la vârsta pe care a atins-o – pe 18 martie a împlinit 75 de ani – nu se oprește. Trăiește frumos și cu sens, indiferent de vremurile tulburi prin care trecem. Cu voință și dragoste de viață își rânduiește zilele, având mereu dorința de a reuși în ceea ce-și propune.
„Fac cu refugiații lecții de română. Ne-am apropiat foarte mult sufletește, nici nu-i mai numesc refugiați, deja suntem ca frați.”
Nina Neculce: S-o începem cu prezentul. N-am ieșit din pandemie și a început războiul la vecinii noștri ucraineni. Cum traversați această perioadă plină de incertitudini, doamnă profesoară Olga Leșenco?
Olga Leșenco: Sunt cu gândul că rațiunea va învinge și războiul nu va dura mult. În prezent lucrez cu refugiații care sunt adăpostiți în sat la noi. Avem în sat 40 de persoane, ce au fugit din calea războiului din orașele Kiev și Odesa. Eu merg în vizită la ei, iar cu familia care e cazată peste două case de casa noastră, țin legături foarte strânse, mă duc la ei în fiecare zi. Acolo este o bunică cu fiica și cu nora, ginerele și cinci nepoței, care s-au refugiat din Odesa.
N.N.: Dar ginerele cum de n-a rămas să lupte pentru țară?
O.L.: Soția lui este bolnavă, copiii mici. Sunt niște oameni foarte modești, educați. Eu îi învăț limba română, fac cu ei lecții de română. De acuma știu câteva cuvinte. Copiii mă numesc „babușca Olea”(bunica Olea). Ne-am apropiat foarte mult sufletește, nici nu-i mai numesc refugiați, deja suntem ca frați.
N.N.: Acum să trecem la munca dvs. de pedagog. Câți ani ați muncit în școală, doamnă Olga?
O.L.: Numai 53 alături de soțul meu. Anul trecut am sărbătorit 55 de ani de la absolvirea Colegiului Pedagogic. Ne simțim încă în putere, parcă am mai fi lucrat. Dăunăzi am trecut pe la Direcția Învățământ Florești și am rugat-o pe doamna Pantaz să ne găsească ceva de lucru. Noi nu putem sta acasă.
N.N.: Cum ați pornit pe calea pedagogiei?
O.L.: După absolvirea a 7 clase mama avea intenția să mă trimită să fac școala medie la Florești. M-am întâlnit cu verișoara mea care era cu doi ani mai mare decât mine. Ea-mi zice că se duce la Școala Pedagogică. Atunci i-am zis mamei că vreau și eu să mă fac învățătoare. Și mama nu s-a opus. Se întâmpla aceasta în anul 1962. Dragostea de această profesie mi-a altoit-o mătușa mea Raisa, care a fost profesoară de română la Florești, Dumnezeu s-o odihnească!.
N.N.:De Școala Pedagogică din Soroca, azi Colegiul „Mihai Eminescu” vă leagă multe amintiri frumoase. Acolo s-a înfiripat povestea dumneavoastră de dragoste, care durează până în prezent și pe care am scris-o în 2016.
O.L.: Da, acolo aveam să-l întâlnesc pe Volodea, care a deșteptat în inima mea acel fior dulce, ademenitor ca o chemare de vis. A fost dragoste la prima vedere – prima și ultima dragoste. Nici eu nu am avut pe altcineva și nici el. Au trecut 60 de ani de atunci și nici nu știu când au trecut.
N.N.:Impresionant, 60 de ani inimă lângă inimă! În toți anii de studii la Soroca, din câte mi-ați povestit în 2016 a fost o dragoste platonică între voi.
O.L.: Așa este. Abia către sfârșitul studiilor, când aveam 19 ani ne-am sărutat prima oară. Mama mi-a dat mereu de grijă să-mi păstrez onoarea și demnitatea. Mă atenționa ori de câte ori mă petrecea de acasă: „Ia seama ce faci! Ia seama ce zici! Nu te grăbi să dai floara inocenței!” Și nu m-am grăbit. Volodea m-a cerut în căsătorie după un an de muncă. Eu munceam în raionul Sângerei, la Pepeni. (Am cântat cu Nicolae Glib în ansamblul folcloric.) El- în raionul Telenești. Distanța dintre satele în care munceam era de 7 km. În fiecare sâmbătă venea la mine. Erau niște sâmbete pline de farmec. Încă peste un an plin de emoții și speranțe, în 1968 am făcut nunta. La câteva luni după nuntă soțul a plecat în armată. Eu am revenit în satul natal. Nu mult după plecarea soțului a venit pe lume Lilian pe care l-am crescut ajutată de mama.
N.N.: Cum a fost perioada aceea de despărțire?
O.L.: În fiecare zi eu îi scriam lui și el îmi scria mie. În fiecare zi eu desenam mânuța copilașului nostru pe scrisoarea care i-o trimiteam . El mă mângâia cu cuvinte calde pline de dor. Ne despărțeau mii de kilometri, și-a făcut serviciul tocmai în Amur, dar sufletește eram aproape. Când s-a întors acasă a venit cu valiza plină cu scrisorile de la mine, aveam și eu o cutie plină cu scrisorile de la el. În 1972 când s-a întors din armată s-a angajat la școala din sat. Eu nu am avut loc atunci, lucram la Putinești. Am revenit mai târziu și mi-am început activitatea în școala mea în calitate de instructoare de pioneri. În acea perioadă soțul a făcut facultatea cu freccvență redusă la Universitate la Chișinău, iar eu –la Bălți. Când Lilian avea 4 ani, a venit pe lume cel de-al doilea fiu al nostru – Marcel. Le-am reușit pe toate: și studii, și casa am construit, și copiii i-am crescut.
N.N.: Barometrul profesional pentu un profesor sunt reușitele elevilor. Ați avut parte de elevi buni?
O.L.: Am avut elevi foarte buni și eu și soțul meu. Noi n-am făcut niciodată deosebire între copii. Eu n-am pus note de „2”. Mă întrebam, cum să se ducă copilul acasă cu nota „2”? I-am apreciat după capacități. Foștii noștri elevi au devenit militari, medici, ingineri, pedagogi. Avem cu cine ne mândri. Directoarea gimnaziului, Galina Groholschi a fost eleva noastră, doamna primar Aliona Cojocaru –deasemenea, profesoara Ionela Țăruș. Lista e mare. Dar cel mai important e că foștii noștri elevi sunt oameni care prețuiesc omenia.
N.N.:Timp de 17 ani, soțul dvs a fost director al gimnaziului. Cum v-ați simțit în acea perioadă?
O.L.: Mândră. Am stat la locul meu ca și până a ocupa el această funcție. Nu m-am deosebit de ceilalți colegi. Soțul i-a primit la lucru și pe cei care ne-au respins pe noi la început. Noi în tinerețe am stat cu mâna întinsă, dar Dumnezeu ne-a ajutat și am depășit greutățile.
N.N.:Pe lângă familie, meseria de bază, v-a plăcut să vă implicați într-o mulțime de alte activități. Cum le-ați împletit?
O.L.: Dumnezeu s-o odihnească pe mama, m-a sprijinit foarte mult. Ea ducea copiii la grădiniță, ea ne pregătea de mâncare, ea ne făcea focul. Eu știam că, copii sunt îngrijiți și-mi făceam vânt peste tot.Viața mea a fost tot timpul în activitate.Am cântat împreună cu soțul 30 de ani în ansamblul folcloric din sat, organizam tot felul de activități în școală. Am devenit președinta Cercului „Areta Moșu” Gura Căinarului a Despărțământului ASTRA. M-am implicat în proiecte, am participat la sesiuni de informare, am organizat sesiuni de informare.
N.N.: Dar cum ați ajuns președinta Cercului „Areta Moșu” a Despărțământului ASTRA?
O.L.: Ne-am dus cu ansamblul „Doina Răutului” la Festivalul de folclor „Busuiocul” de la Băhrinești. În juriu erau niște personalități venite de la Iași. Atunci am făcut cunoștință cu doamna Areta Moșu, preşedinta Despărţământului ASTRA ”Mihail Kogălniceanu”, care mi-a dat imboldul pentru această activitate. La un an de zile am invitat astrștii la mine. După aceasta m-am dus la Ialoveni ca să văd ce înseamnă ASTRA. Acolo a fost întrunirea astriștilor care aveau 5 ani și mai mulți de activitate. M-am întors acasă și am format Cercul. Și iată ne desfășurăm activitatea de acum 8 ani. La aniversarea de 5 ani am sădit Aleeea Astrștilor în parcul satului.
N.N.: Dintre toate sărbătorile pe care le-ați organizat de-a lungul anilor, care v-a adus cea mai mare satisfacție?
O.L.: Aniversarea de cinci ani de la fondarea Despărțământului „Doina Răutului” a Asociației ASTRA. A fost ceva deosebit, o sărbătoare pentru tot satul la care au fost prezenți astriști din mai multe raioane ale republicii, artiști de la noi și de la Chișinău, dar și o delegație reprezentativă de la Iași în frunte cu Areta Moșu și o delegție de la Bistrița Năsăud. În acea zi am dat citire Deciziei cu privire la schimbarea denumirii Cercului ca să nu fie confundat cu denumirea Ansamblului folcloric. Și pentru că doamna Moșu a contribuit la plăzmuirea asociației noastre, iar elevii floreșteni au avut prilejul să participe în diferite ateliere de lucru, lecturi în aer liber, simpozioane, tabere de pictură și poezie, trasee culturale, organizate în mai multe orașe ale României, adunarea astriștilor din 22 aprilie, 2019 a decis ca Despărțământul local să se numească „ Areta Moșu”. Vreau și cu această ocazie să-i mulțumesc doamnei primar, Aliona Cojocaru care m-a susținut în toate demersurile mele. Este o minune de om, ce știe să prețuiască valorile.
N.N.: Cum a fost despărțirea de școală după atâțea ani de muncă?
O.L.: Cu păreri de rău. Simțul pedagogiei îl avem în suflet. Noi trăim pe strada centrală și privim cu nostalgie la copiii care se duc și se întorc de la școală. Dar ne bucurăm că foștii elevi nu uită de noi, ne vizitează. Cei pe care i-am învățat în clasa I-a, acum sunt în clasa a IX-a și iată și azi sunt aici la noi.
N.N.: Să ne întoarcem cu gândul la începuturi. V-ați născut aici la Gura Căinarului. A fost demult?
O.L.: Cu 75 de ani în urmă, pe 18 martie. Mama –Tanasov Alexandra, tata- Mihail Lăcustă, născut în satul vecin Sevirova.
N.N.: Să fiți sănătoasă! Și tot așa frumos și demn să trăiți mulți ani!
O.L.: Mulțumesc! Știți chiar zilele acestea răscoleam amintiri. Bunica refugiată mi-a zis că averea ei sunt copiii și nepoții și ea vrea să-i vadă sănătoși și că nu-i pare rău că a lăsat în urmă și apartament și agoniseala de-o viață. Și eu am fost averea mamei, care m-a crescut singură. Tata a murit când aveam 3 ani, iar mama a rămas văduvă la 26 de ani. Îi povesteam și acestei bunicuțe despre copilăria mea și ea mi-a zis că aceste amintiri ar trebui să le înmănunchez într-o carte. Și să știți că chiar m-am și apucat să scriu. Am deja câteva pagini. Pentru mama am fost unica mângâiere. Ea a făcut totul ca eu să nu mă deosebesc de copiii care au tată.Mi-a oferit tot ce-a putut ca să mă vadă în rând cu lumea, cum zicea ea.
N.N.: Ce moment vă rasare în minte acum despre mama?
O.L.: Primul cântec care m-a învățat. Avea o voce frumoasă. Toți cântau în familia ei. Era de ziua mea, când în pădure apăruseră ghioceii, iar eu am rugat-o să mă învețe un cântec. Și ea mi-a cântat cântecul lui Gică Petescu: „ Astăzi e ziua ta, zi frumoasă ca tine,/ Ți-am trimis ghiocei ca să-ți murmure ei/ Cât de mult te iubesc…!” Mama a fost sora mai mare pentru frații și surorile mai mici. Ei de toți au fost 9 copii. Toți au făcut studii, numai mama a rămas lângă părinți. Așa era regula atunci, sora sau fratele mai mare trebuia să-i crească pe cei mai mici. A fost tare necăjită și chinuită. Rămasă văduvă la 26 de ani nu s-a mai recăsătorit. Dar nu mi-a adumbrit copilăria cu tristețea ei. Mă trezeam dimineața și de acum aromele de ceva gustos umpleau casa. În post – mâncăruri de post. Nu pot uita mirosul gustos al pârjoalelor de cartofi din Postul Mare. Nu uit cum mergeam cu ea de mânuță la biserică. Nu uit iernile mari cum mama îmi făcea pârtie cu lopata și mă petrecea până la școală. Am avut o copilărie frumoasă, frumoși au fost și anii de școală.Frumoși au fost și anii ce au urmat. Viața este o poveste. În fiecare zi e ceva nou, ceva frumos sau urât, ceva vesel sau trist se așează pe suflet. Noi am știut să facem mai mult loc bucuriilor în sufletele noastre.
N.N.: Ați trăit și trăiți o poveste frumoasă. Ce vă mai doriți de la viață?
O.L.: Mulțumesc Bunului Dumnezeupentru toate: pentru soț exemplar, copii buni și nurori dragi, pentru cei 5 nepoți, pentru că m-a ajutat să-mi împlinesc visul de a fonda un Muzeu în amintirea mamei, „Vatra mamei”, pentru tot frumosul care mi-a îngăduit să-l văd! Zic: Cele rele sî se spele, cele bune să se adune! Să fie Pace în lume și să ne dea Dumnezeu sănătate!
Părinții doamnei Olga –Alexandra și Mihail Lăcustă
Adolescență-vis cutezător. Olga Lăcustă, 1962
Olga cu colegele în timpul studiilor la Soroca
Olga în centru îmbrăcată în negru cu balonul în mâini. La demonstrația de 7 noiembrie, anul 1965
Tânăra familie Leșecnco împreună cu sprijinul casei – mama Olgăi –Alexandra
Copiii cresc, grijile se înmulțesc
Mama cu fiii Lilian și Marcel în or. Sevastopol, anul 1978
O, mamă, dulce mamă…
Fiece vârstă are a ei frumoasă floare…
Se plantează Aleea Astriștilor, mai, 2019
Cu membrii ansamblului folcloric „Doina Răutului”
Artiștii din România acasă la soții Leșenco, anul 2013
Soții Leșenco cu fiul și nepotul, anul 2016
Olga Leșenco alături de fostul ambasador al RM la București, Iurie Reniță
Într-o zi frumoasă de mai, 2016
În ziua când s-au împlinit 5 ani de la fondarea Cercului ASTRA, Gura Căinarului
Soții Leșenco în prezent -12.III.2022
