Dor de casă, dor de-un „pipi”pe iarba de după casă

0
56

Destinul Anei începe într-un sat frumos de pe malul Nistrului. Stabilită de ani buni în Austria, în ultimul timp tot mai des vede în vis casa părintească cu cerdac, cu iarbă multă pe după casă. Se vede copilă nebunatică, alergând după bondari prin lunca Nistrului, iar mama strigând-o acasă la plăcintele cu ceapă şi mărar, care peste ani avea să le facă şi ea la fel de gustoase şi aveau să devină un brand în orăşelul din sud-vestul Bavariei, unde a pus pe roate o mică afacere.

Aşa o frumuseţe de bărbat Ana nu mai văzuse

Ana şi cele două surori mai mari au rămas fără tată de mici. Cea care le-a crescut şi le-a ajutat să capete o profesie a fost mama, care nu s-a mai căsătorit după ce a rămas văduvă. Ana a devenit bucătăreasă, iar surorile-croitorese. Frumoase ca nişte Cosânzene, toate trei munceau în sat. Rând pe rând, surorile mai mari s-au căsătorit, aveau familiile lor, copii, numai Ana nu-şi găsea alesul . În sezonul estival din 1993 a plecat la Constanţa în baza unui contract de muncă. Avea 32 de ani. Muncea într-un restaurant al unui hotel de cinci stele. Într-o seară , după o zi istovitoare de muncă, în timp ce se plimba pe ţărm, doi ochi frumoşi şi-un chip luminos de bărbat, o urmăreau cu admiraţie. A întrebat-o ceva. Fata n-a înţeles, i-a răspuns cu-n zâmbet şi a continuat să privească la valurile mării, ce se amestecau cu amurgul şi loveau ţărmul cum ar fi lovit într-o inimă. Necunoscutul a repetat întrebarea într-o română schimonosită, care suna ca un glas îngeresc: „Aţi dori să vă însoţesc?”. Cum să refuzi o plimbare alături de un bărbat aşa de frumos! Aşa o frumuseţe de bărbat Ana chiar nu mai văzuse. Blond, cu ochii verzi şi buzele vişinii, i se citea pe chip multă căldură. O fascinase. Franz, aşa îi zicea tânărului, era din Austria. Se odihnea la Constanţa împreună cu un grup vesel de antrenori din ţara sa. Cunoştea puţin româna şi destul de bine rusa. Seara caldă, senină cu lună plină, îi învălui uşoară şi puse începutul unei frumoase poveşti de dragoste, în care s-au perindat ca într-un vis frumos încă multe seri încântătoare pe ţărm de mare. Cu câtă emoţie se lăsa Ana dusă pe spatele lui în apa mângâietoare a mării! Franz, cu sufletul plin de frumuseţea fetei n-a mai putut să se întoarcă fără de ea în Austria. Grupul lui vesel de antrenori a plecat, iar el a mai rămas încă pentru o lună până când Ana şi-a onorat condiţiile contractului, după care au plecat împreună la părinţii lui.

Părinţi cu timpul aşezat frumos pe feţele lor

Părinţii locuiau în Austria la hotar cu Germania, aproape de sud-vestul Bavariei. Erau soiul de oameni care au ştiut atât de frumos să aşeze timpul pe faţa lor. Aveau sufletele largi şi au primit-o cu bucurie pe aleasa inimii fiului lor: „Fii binevenită în casa noastră, dragă Ana! Avem o doză de analiză destul de corectă şi nu trebuie să ne spună cineva cine eşti, vedem şi singuri cine stă în faţa noastră. Franz zice că ai crescut cu simţul datoriei şi dreptăţii. Vrem să-ţi spunem că la fel a crescut şi el. E nebunatic şi plin de vise. Iar nebunia lui se îngemănează cu o teribilă seriozitate profesională. Suntem convinşi că o să aveţi linişte şi bucurie în casă”. Şi au avut dreptate părinţii, cei doi au format un cămin liniştit, plin de voie bună şi înţelegere. La început Ana a stat acasă cu socrii, a călătorit împreună cu ei prin Austria şi Germania, a admirat priveliştile minunate din partea locului. Au impresionat-o clădirile istorice, acoperişurile multicolore, peisajele ademenitoare. A descoperit în poporul german un popor talentat, prietenos şi educat, nu aşa cum i se spunea la şcoală, că nemţii sunt foarte răi, reci, severi cu copiii lor, nu au simţul umorului. Familia li s-a mărit repede. Au venit pe lume doi băieţei frumuşei, între ei fiind o diferenţă de doi ani.

Drapelul de Stat al RM alături de cel al Germaniei şi Austriei

Franz, care era o fiinţă puternică şi avea autoritate la clubul sportiv, în care lucra, asigura existenţa familiei. Şi era gata să o asigure toată viaţa, dar Ana, deprinsă de mică cu munca, nu putea sta acasă. S-a pus la cale cu soţul şi au decis să deschidă o mică brutărie.
Zis şi făcut. Au găsit local, au cumpărat utilaj şi treaba s-a pus pe roate. În afară de pâinea ecologică pe care o propuneau consumatorilor, Ana mai cocea şi prăjituri moldoveneşti, plăcinte cu ceapă şi mărar, învârtite cu brânză de oi. Punea suflet în tot ce făcea. Astfel, în scurt timp produsele ei au cucerit orăşelul. De la o zi la alta comenzile creşteau.
Din veniturile obţinute şi-au cumpărat propria casă, au cumpărat un lot de pământ pentru cultivarea legumelor şi verdeţurilor necesare pentru umplutura din plăcinte. Şi aşa, cu pace şi bucurii au prins a se rândui anii. Verile erau multaşteptate de întreaga familie. Veneau cu toţii în Moldova. Franz era îndrăgostit de frumuseţea locurilor noastre.
Îi spunea Anei: „Când vin în Moldova, parcă mă retrag într-o altă lume. Îmi place psihologia ţăranilor de aici”. A venit pentru prima dată într-o toamnă frumoasă şi de atunci s-a îndrăgostit pentru toată viaţa. A umblat o zi întreagă prin Chişinău în căutarea drapelului de Stat al RM şi, în clipa când l-a găsit, l-a sărutat, s-a înfăşurat cu el acolo în magazin, apoi l-a strâns frumuşel şi, fericit l-a dus acasă, unde l-a instalat alături de cel al Austriei şi Germaniei. Totul a mers cum nu se poate de bine în familia lui Franz şi a Anei doar 17 ani. Peste bărbatul drag, cu o răbdare infinită şi o dăruire totală, a venit năpasta. S-a îmbolnăvit subit şi în mai puţin de un an s-a stins. A rămas Ana văduvă cu doi copii de 16 şi 18 ani, doi socri trecuţi de 90 de ani şi cu un dor nestins de locurile unde s-a născut şi a copilărit. Afacerea îi merge bine. Dar la cei 50 de ani ai săi spune că a cam obosit de ritmurile grăbite ale vieţii, de munca multă, o muncă teribilă pe care i-o cere afacerea. Din 2010 de când i-a murit soţul nu a mai fost în Moldova. În sat nu i-a rămas decât casa părintească şi nepoţii de la cele două surori, mama şi surorile s-au mutat la Domnul.

În ultimul timp aproape în fiecare noapte se visează la casa părintească. Vorbind pe Skype cu prietena care mi-a povestit istoria, Ana i-a spus: „Am toate comodităţile aici, am un trai îndestulat, dar nu-mi doresc nimic mai mult decât să vin acasă, să mănânc plăcinte pe prag, să beau un păhar de vin şi să fac “pipi” pe iarba de după casă”…

Nina Neculce

PUBLICITATE