În plăcere şi suspin, fraţi de la Adam ne ştim

0
59
Poza simbol


Aurelia a venit pe lume când mama ei împlinise 37 de ani. Lucra într-o tipografie şi nu fusese măritată niciodată. Fetiţa s-a născut dintr-o frumoasă poveste de dragoste ce se legase între maică-sa şi un bărbat însurat. Cine a fost acel bărbat Aurelia nu avea să afle niciodată. Atunci când acesta a murit maică-sa i-a spus: „Să ţii minte această zi. Astăzi tatăl tău a plecat la Domnul. Scrie-i numele în pomelnicul pentru răposaţi şi să-l pomeneşti măcar în ziua morţii lui. S-a numit ca şi tine – Aurel”…

S-au iubit în taină 25 de ani

Mai mult despre tatăl său n-a putut afla de la mama. De la bunica, care nici ea nu ştia prea multe, a aflat într-o vacanţă după încheierea anului II de facultate, următoarele: „Cu vre-o lună înainte de a pleca la cele veşnice, tot aşa, într-o seară, a trecut pe lângă casa noastră. Maică-ta i-a ieşit în cale şi el i-a spus ceva ca şi cum i-ar fi încredinţat o taină mare. Ce-o fi vorbit, nu ştiu. Dar pot să-ţi spun că era bărbat frumos. Deşi albit de ani, arăta elegant şi plin de înţelepciune. Ştiu că locuia în alt oraş şi că s-a iubit în taină cu maică-ta mai bine de 25 de ani. O singură dată maică-ta mi-a spus că a trăit lângă el momente unice, întregul ei corp palpita de fericire. Când mi-a spus că e însărcinată i-am reproşat: Dar ce-o să zică copilul ce se va naşte, când va creşte şi va afla că l-ai făcut cu un bărbat însurat? Mi-a răspuns că nu e păcat să naşti un copil din dragoste, că te-a dorit atunci când s-a simţit pregătită să devină mamă. Mai ştiu că de această iubire n-a ştiut nici soţia, nici cei trei copii ai lui. Până la urmă totul a fost trăit şi răsplătit. Ai venit pe lume frumoasă şi sănătoasă, aşa cum îi ceruse fiica mea de atâtea ori Maicii Domnului, stând ore în şir cuprinsă de tăcere şi emoţie în faţa icoanei”.

A luat în pământ taina despre tatăl Aureliei

După moartea lui Aurel câţiva ani cea care l-a iubit a tot oftat zilnic, până când s-a îmbolnăvit grav. Tocmai atunci Aurelia absolvise facultatea. Avea 23 de ani. Simţind că zilele i-s numărate mama s-a grăbit s-o angajeze pe fiică la tipografia în care a muncit o viaţă. Trebuie să vă spun că Aurelia a crescut un copil deosebit de alţi copii. La şcoală, la facultate s-a deosebit de ceilalţi prin pasiunea de a munci. Îşi dedica timpul şi energia învăţăturii. Pasiunea pentru muncă a ajutat-o să se încadreze uşor în activitatea din cadrul tipografiei. După câteva luni de muncă directorul a lăudat-o pentru spiritul întreprinzător şi i-a spus că poate să ocupe funcţia mamei de vicedirector. La aflarea acestei noutăţi ochii mamei s-au umplut de lacrimi. Un nod în gât simţea şi fiica, văzând cum biata mamă se topea ca ceara. Peste câteva zile femeia a închis ochii pentru totdeauna, luând cu ea în pământ taina despre tatăl Aureliei…

Viorel o cere pe Aurelia în căsătorie

Pentru a trece mai uşor peste marea ei durere, Aurelia investea foarte multă energie creatoare în tot ce făcea. Eşecurile n-o ocoleau, dar ea nu le lăsa ca s-o doboare. Bunica, o femeie foarte credincioasă, o ajuta cu sfatul cum să le înfrunte. Şi Aurelia mergea înainte, învăţând din greşeli şi eşecuri. Aşa a ajuns să aibă sentimentul că nu există nici un obstacol pe care să nu-l poată trece. Într-o zi la tipografie a intrat un tânăr care venise să se intereseze cât l-ar costa publicarea unei plachete de versuri. Aurelia l-a ascultat cu bunăvoinţă. Avea substanţă de artist tânărul şi i-a lăsat o impresie bună. Când a venit cu manuscrisul, s-a legat o comunicare aşa ca între doi oameni înzestraţi cu o putere spirituală deosebită. La a treia întâlnire vorbele tânărului pe nume Viorel s-au aşezat şi mai frumos şi mai relaxant în dialogul întreţinut. Iar în ziua când a venit să-şi ia cartea tipărită, flăcăul i-a spus domnişoarei că este o fată excelentă şi că o place de la prima vedere. Aurelia i-a răspuns: „Şi tu îmi placi”. Era zi de vară cu cer înalt şi o amiază fierbinte. Au mers la restaurantul din apropiere să servească prânzul. A fost de ajuns o atingere uşoară ca să se nască în suflet fiorul. Câteva luni mai târziu Viorel a cerut-o în căsătorie. Aurelia i-a răspuns: „Hai să nu ne grăbim. Cred că dragostea noastră poate dura şi fără acea bucată de hârtie de la Biroul Stare Civilă”.

„Să fie oare aşa cum mi se pare?”

Într-o duminică Aurelia şi-a invitat iubitul acasă să-i facă cunoştinţă cu bunica. Şi când Viorel a păşit pragul cu mişcări încete şi solemne, bunica a încremenit în mijlocul odăii. Tânărul îi amintea foarte tare de bărbatul cu care se iubise mama Aureliei. Avea părul bogat, ochii, nasul, până şi mustaţa exact ca ale bărbatului, care în seara aceea venise să-i spună ceva fiicei sale înainte de a pleca din viaţă. Singura deosebire era că părul şi mustaţa acelui bărbat erau albe, iar ale lui Viorel – negre. Dar faţa netedă şi smadă, conturul nasului, erau întocmai ca la acel bărbat pe care îl văzuse destul de bine de pe fereastră. O tulburare grozavă a mai cuprins-o pe bunica atunci când mirele Aureliei i-a spus că s-a născut într-o casă de profesori universitari, că are doi fraţi mai mari, că pe tata l-a chemat Aurel şi a decedat acum câţiva ani într-un accident de maşină. Iar când cei doi îndrăgostiţi s-au desprins din îmbrăţişare, bunica a văzut că şi ochii lor semănau între ei. „Să fie oare aşa cum mi se pare? Nu! Nu se poate! E o simplă coincidenţă şi nimic mai mult”, şi-a zis bătrâna, calmându-se, şi s-a dus să pună masa. Toată noaptea bunica s-a frământat în aşternut, iar în zori a hotărât că despre ceea ce crede ea, Aurelia nu va şti niciodată. Dacă aşa a rânduit Dumnezeu ca nepoata ei să se întâlnească cu acest flăcău frumos, înseamnă că aici e voia Domnului, s-a gândit ea încrezută că anume aşa este.

Descoperire neaşteptată

Viorel şi Aurelia duceau o viaţă minunată. Câştigau bine amândoi, aşa încât şi-au cumpărat maşină, în vacanţe călătoreau. În 5 ani au vizitat Parisul, Viena, Roma. Nu se plictiseau şi nu se săturau niciodată unul de altul. Duceau o viaţă frumoasă pe care orice cuplu tânăr şi-o doreşte. La începutul verii din 2013 se pregăteau să meargă la Praga, dar când s-au trezit într-o dimineaţă, pe Aurelia a apucat-o o ameţeală uşoară, urmată de greţuri. S-a dus la medic. Era însărcinată în trei luni. Atunci au hotărât să oficializeze relaţia. Înainte de a merge la cununia civilă cei doi au trecut pe la mormintele părinţilor. La mormântul tatălui lui Viorel, Aurelia avea să tresară. Data şi anul morţii coincideau cu data morţii tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată, dar pe care la rugămintea mamei îl pomeneşte în fiecare an în această zi…

Blestem sau povara unui mare păcat
(Nu vă grăbiți să dăruiți propriile case celor dragi)
O tristeţe adâncă aruncă valuri grele peste sufletul Nadiei. Tot corpul e plin de boli şi suferinzi. Dar suferinţele fizice aproape că nu le mai ia în seamă. La cei peste 70 de ani cel mai tare o doare comportamentul fiicei şi al nepotului. N-a crezut nici n-a gândit că făcând act de donaţie a apartamentului unicului său nepot va ajunge să fie alungată din propria locuinţă. N-a crezut nici n-a gândit că ajunsă la o vârstă înaintată, în loc să se roage de sănătate, aşa cum o fac prietenele de seama ei, o să se roage şi zi şi noapte să-i trimită Dumnezeu moartea cât mai curând.

Amintirea îi hrănea iubirea de altă dată

Nadia a fost o femeie frumoasă. Şi acum e frumoasă chiar dacă suferinţele şi anii i-au lăsat urme. Avea 17 ani când s-a îndrăgostit de un aviator rus. Nebun de dragoste era şi aviatorul şi a luat-o cu el la Moscova după o lună de odihnă în Delta Dunării, unde ea locuia cu părinţii. Dar cea care urma să-i devină soacră n-a dorit să o primească în casa ei pe adolescenta din Deltă. Refuzul categoric de a-şi lăsa fiul să se căsătorească cu o „mucoasă” fără studii, cum o numise, au lovit în demnitatea fetei. Cu inima sfărâmată, biata de ea, a plecat la gară fără să-l aştepte pe cel care îl iubea. S-a întors acasă, mai tristă ca niciodată, arsă de focul primei iubiri din care foarte repede s-a ales numai cenuşa, o cenuşă vulcanică fierbinte, ce i-a acoperit sufletul toată viaţa. „Despre acea dragoste n-am vorbit cu nimeni de atunci”, mi se destăinuia femeia şi ochii ei din albastru şters deveneau mai albaştri. Trăia încă odată amintiri frumoase şi răscolitoare. Amintirea îi hrănea iubirea de altă dată şi îi lumina chipul. De atunci multă apă a curs pe Nistru la vale. O altă mare iubire femeia n-a mai întâlnit. La numai doi ani după scurta poveste cu aviatorul s-a măritat cu un băiat foarte cumsecade, mândru la chip şi blajin la suflet. S-au stabilit cu traiul într-un oraş din Republica Moldova. Nu l-a iubit. Au conviețuit cu respect unul faţă de altul mai bine de 20 ani, timp în care i s-a născut unica ei fiică, Ilinca. Fiica era deja mărişoară când blajinul soţ a murit. Ea era încă destul de tânără. După câţiva ani de văduvie s-a recăsătorit cu un alt bărbat, care de asemenea era ca pâinea cea caldă. Nici cu acesta nu s-a luat din dragoste, dar au trăit zile cu pace şi înţelegere, oferindu-i Ilincăi tot binele din lume.

Decât să-i strici copilului cheful, mai bine strică-i capul

Copil răsfăţat, Ilinca nu se prea trăgea la carte. Părinţii s-au pus luntre şi punte ca măcar un colegiu să termine. Şi fata cu chiu cu vai a absolvit colegiul. Era opusul mamei. Mama învăţase foarte bine la studii şi a avut o carieră strălucită pe tot parcursul activităţii de muncă, i s-au încredinţat mereu posturi de mare răspundere. Dar fiica, aşa cum vă spuneam, nu a avut dragoste de carte. Nici să muncească nu-i plăcea. Iar lenevia, se ştie bine, este începutul tuturor viciilor. Ce folos că era şi este foarte frumoasă, flăcăii nu s-au dat în vânt după ea. I-au ieşit în cale mereu nişte bărbaţi de nimic. Repartizată după absolvirea colegiului la o grădiniţă dintr-o suburbie a Chişinăului legase o relaţie cu o brută de băiat, care era cunoscut în tot oraşul drept cel mai mare huligan. Cu mare greu mama a convins-o să se despartă de el. Cam din aceiaşi categorie a fost şi al doilea flăcău cu care s-a căsătorit şi i-a adus pe lume nepotul. Atunci părinţii care aveau casă mare la sol au hotărât să o vândă şi să cumpere două apartamente: unul pentru ei şi unul pentru familia fiicei. Aşa au şi făcut. Dar ce folos? Din coadă de câine, sită de mătase nu faci. Cu un neisprăvit Ilinca n-a avut cum să-şi întemeieze o familie. Au divorţat destul de repede. Al treilea soţ al Ilincăi, cu 30 de ani mai mare decât dânsa şi cu copii însuraţi, a ademenit-o cu banii săi mulţi. Ciudata alegere a umplut inimile părinţilor de necaz şi uimire, de revoltă şi nemulţumire. Dar ştiţi că este o vorbă: decât să-i strici copilului cheful, mai bine sparge-i capul. De prea mult necaz adunat de la Ilinca, tatăl vitreg s-a îmbolnăvit şi foarte repede a plecat pe drumul fără întoarcere. Iar Ilinca a plecat cu cel ales peste hotare, lăsând nepotul în grija bunicăi.

Nadia tratată mai rău ca o sclavă în propria locuinţă

Bunica ca orice bunică, l-a crescut cu dragoste şi cu alint. Între timp pe lângă bolile pe care le avea, medicii i-au mai depistat una, cea mai groaznică – cancer. Tristă mai devenise în acele clipe! Şi-a sunat fiica şi a rugat-o să se întoarcă acasă. „Nu ştiu câte zile mi-au mai rămas să văd soarele. Vino, draga mamei, acasă şi vom pune la punct mai multe lucruri, vei avea grijă de fiu, căci e mare deja şi eu nu-s în stare să-l stăpânesc”. Şi fiica s-a întors acasă cu soţul său bătrân, neputincios şi scârbos, dar plin de bani. Bunica crezând că sfârşitul e aproape, s-a grăbit să întocmească actul de donaţie al apartamentului scumpului ei nepot. Nu ştia ce o aşteaptă. Nu ştia că îi va fi dat să treacă prin alte crunte încercări şi nici nu ştie prin ce minune cancerul a dispărut. Mergând după un an la un examen la medic, avea să afle cu bucurie, că tumoarea a dispărut. Vestea însă a pus-o pe jar pe Ilinca: „Cum adică, ne-ai minţit? Toată viaţa te prefaci că eşti bolnavă, neruşinato!” Şi umilințele, vorbele de ocară au început să curgă şuvoi. Dar asta încă nu e tot. N-a intuit bătrâna că umilinţele vor fi amplificate odată cu însurătoarea nepotului, că vor urma ani grei de înstrăinare şi dureri. Nepotul i-a adus în casă noră, apoi un strănepot. Deveniţi stăpâni în casa ei, aceștia i-au pus claie peste grămadă toate lucrurile în cea mai mică odaie din cele trei, şi aproape că nu-i dau voie să iasă din cameră. Tratată zilnic mai rău ca o servitoare, a ajuns până când într-o zi nepotul i-a spus: „Poţi să pleci de aici, apartamentul nu-ţi mai aparţine. E al meu!” Iar când bunica a încercat să-i reproşeze, scumpul ei nepot i-a deschis uşa şi a poftit-o afară: „Du-te, şi să nu te mai întorci aici niciodată!” Multe îndurase sărmana până atunci, dar aceste vorbe i s-au înfipt ca un cuţit în inimă. A plecat după dreptate la procuratură, dar fiica ce-a făcut, ce-a dres, a reuşit să convingă instanţa că bătrâna e bolnavă psihic şi nu i s-a mai făcut dreptate. A rămas să sufere în continuare în propriul apartament, înghiţind zilnic ca pe o pastilă amară vorbele grele, ce i le aruncă fiica şi nepotul, iar de ceva timp şi nora. Nu ştie cât îi este dat să mai îndure, aşa cum nu ştie de unde i se trage acest chin.
„Poate că e un blestem pe capul meu, sau poate duc povara unui mare păcat pe care l-a făcut încă în anii tinereţi străbunelul meu. Nu ştiu. Dar am venit să vă povestesc necazul ca să fie de învăţătură pentru alţii, să nu se grăbească să dăruiască propriile case celor dragi. Chiar așa și le spun:
Oameni buni! Nu vă grăbiți să dăruiți casa, ori apartamentul copiilor, nepoților, altor rude!”.

Nina Neculce

PUBLICITATE