Fericirea e simplă

0
121

,,Un om fericit este prea mulțumit de prezent ca să se mai gândească serios la viitor”, spunea Albert Einstein, însă amintirile ne înfrumusețează viața, ele ne amintesc de experiențele trecute, care ne-au format viziuni asupra vieții.

De o asemenea experiență a avut parte domnul Pavel Armaș, din Soroca. Ajuns la o frumoasă vârstă de 80 de ani, ochii lui încă păstrează amintirea lacrimilor pierdute, acum 60 de ani, când a plecat să facă armata la 18.000 km departe de casă.
Avea 20 de ani când autoritățile sovietice l-au îmbarcat pe vaporul care ducea spre Cuba în anul 1961.
Nu știa dacă se va mai întoarce acasă. Drumul a fost lung și obositor pe mare, ajungând în Havana tocmai într-o lună.
A fost dus la o bază secretă de rachete militare a URSS în Cuba.
Fiindcă la începutul anilor ’60 au existat o serie de încercări americane secrete de a înlătura guvernul cubanez, Cuba fiind unicul stat comunist din emisfera vestică a cerut ajutor din partea rușilor.
În 1962 aceștia au transmis circa 80 de rachete în Cuba. Domnul Pavel era printre cei 42.000 de soldați care se ocupau cu montarea acestora.
Acesta menționează: ,,A fost un lucru dificil. Pe lângă faptul că suportam călduri de 40-50 C și dormeam în corturi, nu aveam voie să ieșim în afara bazei militare. În timp de 3 ani am văzut marea numai de 2 ori. Mai mult de atât, timp de un an nu am comunicat deloc cu familia. Tocmai în 1962, adică un an mai târziu a apărut avionul TU-114, cel mai mare avion sovietic de pe atunci, prin intermediul căruia livram scrisori.”


Totul s-a petrecut în secret, până la 15 octombrie 1962, când avioanele americane de spionaj au descoperit că URSS construia o bază de rachete în Cuba, izbucnind un conflict nuclear-moment cunoscut drept Criza Rachetelor din Cuba, cel mai fierbinte eveniment al Războiului Rece.
Criza s-a încheiat când liderul sovietic, Nichita Hrușciov a acceptat propunerea secretă a lui Kennedy de a îndepărta rachetele americane din Turcia în schimbul dezarmării Cubei.
Astfel, în 1964, după 3 ani de efort asiduu și dor de casă, trăind cu frica de a nu-și mai revedea familia, a intrat și lumina în viața domnului Pavel. Venise ziua în care văzu din nou pământul continentului european. În 1964, la Sankt Petersburg, pe atunci Leningrad, a ajuns o navă cu aproximativ 42.000 de oameni rupți de la patriile lor din Cuba, printre ei era și Dumnealui…
Ochii lui n-au mai văzut atâtea fețe luminate, iar urechile îi erau asurzite de zgomotul fanfarelor care prevesteau un nou început. A coborât printre mușuroaiele de oameni, a țintit un loc liniștit, departe de lumea îmbulzită și a sărutat pământul… Nu-i venea să creadă că este aproape acasă…
Apoi a luat trenul, cursa Leningrad-Chișinău. Inima i se zbătea de încântare, că uite, viața i-a pregătit o serie de încercări cumplite, sângeroase, însă credința față de Dumnezeu l-a ajutat să prețuiască orice firicel de clipă, concluzionând că este o binecuvântare atunci când suntem acasă, alături de familia noastră.

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.