Inspirată de Esenin, a început a scrie versuri

0
26

A fost o zi plină de emoții și amintiri frumoase, în care s-a perindat șirul anilor, trăiți în greutăți și nevoi, griji și momente fericite. Acestea din urmă fiind mai puține, dar, grație dragostei nemărginite față de viață, viselor, care au rezistat și au rămas nespulberate, în pofida tuturor încercărilor, au marcat un impresionant debut poetic în toamna târzie a vieții. Licărul din ochi, setea de frumos și energia plină de viață au rămas nestingherite și după cei 85 de ani, care au fost așternuți rafinat pe foile imaculate ale unei cărți memorabile.

Meditând asupra sintagmei ”puterea cuvântului”, am înțeles cum s-a produs această minune și cum o viață de om poate să încapă într-o carte. Așa am avut fericirea s-o cunosc pe Nina Zaițeva, autoarea cărții de versuri ”Мой свет зажгла заря”, invitată la Biblioteca Publică raională ”Iulian Filip”, în cadrul Zilelor Scrisului și Culturii Slave. O oră de poezie cu elevii claselor a V-a A și B, de la Liceul rus din oraș, care a emoționat la maxim pe cei prezenți, a trecut pe neobservate, lăsând în inimile copiilor amprenta unei puternice și impresionante experiențe de viață.
Născută la 12 ianuarie 1936, într-o familie de țărani din Zaborie, raionul Lalisk, regiunea Kyrov din Rusia, a cunoscut de mică greutățile vieții, deoarece în familie au fost 8 copii, care au rămas orfani de tată în anul 1942, căzut pe câmpul de luptă. Cea mai mare dintre surori avea 11 ani, iar micuța Nina, care era numită în familie Batica (mai târziu a devenit și pseudonimul literar) avea doar 5 anișori. Ar fi fost cu neputință pentru o femeie în acele timpuri să crească de una singură opt copii. Batica, împreună cu frații mai mici au crescut la casa de copii până la vârsta de 14 ani, după care a învățat și a lucrat la o fabrică de textile. Se căsătorește în orașul Vologda la 24 de ani, iar peste 3 ani, în 1963 drumul vieții o aduce în Moldova, în orășelul Drochia. Împreună cu soțul lucrează la Școala profesional-tehnică din oraș, dânsul ca profesor, ea – bibliotecară, care în timpul liber mai practica meseria de croitoreasă.
Cu toate că primele încercări literare au fost în anii de tinerețe, marea pasiune față de această frumoasă și nobilă vocație a venit cu mult mai târziu, la vârsta de 80 ani. Motivul, pentru care a început a scrie versuri, a fost un vis, în care l-a văzut pe marele poet liric rus Serghei Esenin. Din discuție cu autoarea, am înțeles, că foarte mult a iubit creația acestui poet, care a mai fost numit și copil minune, căci a început a scrie versuri la vârsta de 9 ani. Soarta poetului nu a fost deloc ușoară, născut și dânsul într-o familie de țărani, fusese abandonat de părinți și crescut de bunei. Poezia sa clară și luminoasă a fost întotdeauna pe înțelesul oamenilor simpli, căci a cunoscut de mic copil toate nevoile și greutățile vieții de atunci.
„Am avut un vis frumos, – ne mărturisește autoarea, – de parcă am stat de vorbă cu poetul aevea. M-a întrebat ce fac în astă viață, ca să pot lăsa o urmă frumoasă pentru urmași, pentru istorie, pentru alte generații. Când i-am spus, că am o pasiune aparte față de poezie, m-a întrebat: „Dar de ce nu scrii versuri? Ai totul pentru asta și trebuie neapărat s-o faci”. Atunci i-am zis: ”Cred, că e deja prea târziu, căci am o vârstă prea înaintată, pentru a face poezie”, la care mi-a răspuns: ”Niciodată nu este târziu. Urmează acest sfat al meu și vei înțelege, că am avut dreptate…” M-am trezit atât de emoționată, iar acest îndemn al celebrului poet atât de mult m-a impresionat și mi-a atins acea strună a sufletului, că mi-am zis: „Neapărat voi face poezie!”
Acest vis i-a prezis un nou început Ninei Zaițeva, deși în toamna târzie a vieții, dar a motivat-o atât de mult pe autoarea cărții „Мой свет зажгла заря”, că peste trei ani cartea a văzut lumina tiparului, iar marea dragoste față de poezie a inspirat-o să continue frumoasa vocație. Fiind onorată cu flori și Scrisoare de mulțumire din partea Direcției Cultură, Turism, Tineret și Sport, șef Cristina Țurcanu, dar și cu diplomă de onoare din partea Asociației „Русская Община”, președinte Elena Russu, autoarea ne-a mărturisit, că în curând va apare o altă carte de versuri, la care lucrează în prezent și ne va bucura sufletul cu alte creații poetice.


Acum, însă, vă îndemn să vă delectați cu doar câteva poezii din cartea Ninei Zaițeva, ca să puteți vedea, cât de sensibil și nemărginit poate fi universul sufletului unei femei, care și-a cântat soarta, precum versurile dintr-o carte deschisă.
Ala Bugai

ОТ БАТИКИ
Не каждый любит стихи,
И не каждый их пишет
Пишут их души и духи
Редкий поэт брешет,
Для иных стих труха,
Для других – потеха,
А для поэта – стих как медовуха.
Настоящий поэт пашет,
Мысли прыгают словно блохи,
А он чешет затылок и чешет,
Пока не напишет,
Мысль, подсказанную духом,
Чтобы была она полезной для слуха

МОЯ ЗАПОЗДАЛАЯ МУЗА
О, Муза!
Тебя так называли Боги стихотворцы,
А для меня ты Муза –
Это Солнце
Я тебя обошла стороной
Хотя писать пыталась,
Ты просто была не со мной
Яркой строфой тебя не касалась.
В 10 и в 20 лет сочинять случалось
Не хватало зрелости той,
От тебя отстранялась,
Не понимая задачи простой.
Канули в лета
Волшебные годы расцвета
Понимаю, то была суета,
Вспоминаю минуты просвета.
И вот пришло преображение,
На склоне лет, в короткий час
Последовало вдохновенье,
Мне ты, Муза, улыбаешься сейчас

ДЕВЯТОЕ МАЯ
Девять лет мне было в День Победы,
На митинг мы бежали ”Ура” – кричать
Думали, закончились все беды,
Утро жизни, нелегко пришлось встречать
Вспомнив дом родной, расстроилась
Маму, папу не увижу никогда.
Не хотелось жить, но я опомнилась,
Ведь сёстры есть и братья у меня.
Нас тысячи детдомовских,
Не одна такая я
Без мам, без пап, осиротевших,
Но выживших, на голод и разруху несмотря.
Жизнь легко нам не давалась,
Завоёвывали мы её трудом.
Поколенью нашему, ох, досталось,
Иные выживали чудом.
Давно закончилась война,
Но отголоски той войны проклятой,
В уме всплывают как волна,
Воспоминания остались за чертой.
Праздник этот радостный и горький,
Без слёз не можем мы его встречать.
Лежат цветы на пъедестале горкой,
Будем павших и живых не забывать

АНГЕЛ МОЙ
Ангел мой тайный, небесный,
Не покинь меня никогда.
Не видела я твой образ чудесный,
Но знаю, ты рядом со мною всегда.
Вразумляя любовью душевной меня,
По Божьей воле творишь чудеса.
Идёшь впереди, когда просят,
Заботу берёшь на себя.
Заветные тайны тебе доверяя,
Я будто с любимым в душе замираю.
Та слышишь и видишь меня,
Божья любовь безгранична твоя.
Бывает, мне ночью не спится,
С кем говорить, как не с тобой
Если усну, деревня приснится,
Над нею простор голубой.
С тобой я летаю в просторе,
Хорошо во вселенной летать.
Хранитель единственный в мире,
Надёжней попутчика мне не сыскать!
Ангел мой, идём со мной,
Ты впереди, я за тобой. Аминь!

БЕЛЫЕ РОЗЫ
Мне снится молодость былая,
Как я экзамены сдаю.
На подсказки не взирая,
На вопрос ответить не могу.
Стоит любимый в беленькой рубашке,
Улыбка до ушей солнышком сияет.
Упала на пол промокашка,
Учителка меня из класса выгоняет.
Вижу белые цветы перед глазами,
Слышу нежные напевы детства.
Пол усыпан розами,
Соображаю, для внучки это торжество.
Глаза открыла, сердце бъётся,
Мороз украсил кружевом окно.
На занавеске розы белые красуются,
И сердце стало биться ровно.
У внучки свадьба на носу,
Потому и розы снятся.
Вспоминаю молодость свою.
В беленькой рубашке моего красавца.
Ничто не значит 82,
Душа осталась молода.
Не забылись сказочные чувства,
Во сне приходят иногда.

ПЛАТЬЕ
Я надену весёлое платье,
Не увидишь такое во сне.
Даже птицы на миг все замолкнут,
И цветы расцветут на песке.
Я пройду по широкой аллее,
Улыбаясь прохожим друзьям.
И они запоют веселее,
Под весёлый игривый баян.
Моё платье пошито в ”татьянку”,
Ветерок обдувает его.
Кружевами украшено ярко,
Полюбуйтесь, как сшито оно.
Будто ангел, плыву в этом платье,
На душе так отрадно, легко.
Оглянуться боюсь я от счастья,
Знаю я, что он любит давно.
На свиданье цветы мне подарит,
А я скромно глаза отпущу.
Схватит на руки, долго закружит,
И я тут же от счастья замру.

ВОТ ТАКИЕ ОНИ
Мудрые, чуткие, нежные женщины,
Духом крепки и сильны.
С ними не могут сравниться мужчины,
Вы Богом хранимы, красивы, умны.
Учились, росли со своими мечтами,
Не думали где-то упасть.
Шли по ухабам крутым лесами,
Вам не страшна никакая напасть.
Бываете разными, как песчинки вселенной,
То бурной рекой, то яркой звездой.
По жизни идёте с загадкой тайной,
Для детей остаётесь надеждой одной.
Аллочки, Анечки, Сашеньки,
Зелёные берёзки, стройные тополя.
Весенние цветы и листочки,
Потому живёт, существует земля.

Я ОСТАВИЛА СЛЕД
Я оставила след на земле,
Даже если бы я не писала.
Я ходила, любила, дышала,
Внуков своих в колыбельках качала.
Любовалась зарёю, утрами,
Чистый воздух пленил меня.
Розы алые душу ласкали,
Когда по утрам просыпалась я.
Зори меня вдохновляли,
Облака белоснежные силы давали.
Цветами акаций дышала,
Чай ароматный пила.
Посмотрев на вечернее небо,
Душистую липу вдохнула.
Обратилась к звёздам особо,
Спокойствие вернула.
Душа улыбнулась внезапно,
Звезда упала невзначай.
Её попросила трёхкратно:
”Путь мой всегда освещай”

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.