La 85 de ani, Nichifor Marcu n-a uitat nicio urătură din copilărie

0
145

Aho! Aho! Români plugari!

Cu cămeși, opinci, ițari!

Cu căciula pe-o ureche

Trasă după moada veche.

Așa începe plugușorul rostit de Nichifor Marcu din satul Drochia, pe care l-a învățat când abia de ajungea la pervazul ferestrei, cu vârful cușmei de cârlan, în iernile geroase de cândva. „E-he! Ar având peste 100 de ani! Știu multe colinde și urături vechi! Pe unele le aud la televizor, dar rostite greșit. Ar mai trebui să deschidă biblia cei care colindă”.

Au crescut șase copii la părinți. „Tata nu se prea băga la „nacialnici”, de asta, la școala, la mulți le dădea ajutoare, dar nouă nimic, povestește badea Nichifor. Am învățat 7 clase, până în 1951. Mi-a plăcut cartea, dar nu m-am dus la învățătură, căci nu aveam cu ce mă îmbrăca.

Era tare frumos de sărbători! Ne duceam pe la fete cu uratul și semănatul, primeam colaci, ruble și copeici. Umblam și când eram căsătoriți. Toți vecinii ne grămădeam și colindam uneori prin glod, de la casă la casă, intram și la bătrâni. Unul mai glumeț schimba botele, era vesel! Flăcăii umblau cu muzica prin sat. Dacă era vreo fată sau părinți care nu primea muzicanții cu colinda, a doua zi fata era scoasă din joc cu marș. Ieșea rușinată. Jocul se făcea în mijlocul satului lângă biserică. Odată, un muzicant pe nume Vasile a scos o fată, Nina, din joc, dar până la urmă s-a căsătorit cu ea.”

Lui badea Nichifor i-a fost drag întotdeauna să ia parte la cultura satului, a fost membru al colectivului de amatori și a cântat mulți ani în corul bisericesc. În tinerețe a lucrat șef de echipă în colhoz, „zvenevoi” – cum se spunea pe atunci, apoi a făcut armata și din noiembrie 1966 – zi de zi la poștă, timp de 27 de ani.

„Munca de poștaș era grea, își amintește moșul. Eram patru poștași în sat, aveam o geantă mare, plină, și duceam în amândouă mâinile câte o legătură cu jurnale. La sărbători aburcam saci grei cu felicitări, dar acum… trebuie să-l rogi pe poștaș să-ți aducă o gazetă acasă. Pe vremuri, dacă lucrai bine, mai adăugau bani – „progresivka”. Dar dacă se găsea vreun sătean să scrie o plângere, ne tăiau adausul. Lumea era mai credincioasă, nu era fudulie, toți se întâlneau și vorbeau. Zburau pe aici multe păsări. Satul nostru își trage numele de la pasărea dropia. Umblam cu oile și sărea câte o dropie, acum nu le mai văd, vânătorii le-au mântuit…”

Multe istorii interesante din trecutul satului povestește Nichifor Marcu. Un trecut ca o poveste ce nu se mai repetă, dar nici nu se uită. Citiți urătura de la pag.

Ludmila TALMAZAN

PUBLICITATE