La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
366
Dragă Vioară îmi ești suruioară

Viorist,  profesor,  cel mai bun manager din teritoriu în domeniul culturii, soț, tată, bunel. Este vorba de șeful Secției Cultură și Turism, Soroca, Grigore Bucataru. Omul care vede în muzică ceva concret, care simte muzica cu sufletul și care poate transmite trăirea din scenă. Pe 25 octombrie a rotungit 60 de ani. Este deținător a mai multor distincții importante: Om Emerit al RM, Ordinul „Gloria Muncii”, Premiul Național în domeniul Culturii, Premiul Național „GALEX”, instituit de Liga Bibliotecarilor din Republica Moldova.

„Prin felul meu de a fi am fost întotdeauna un lider și m-am regăsit mereu undeva”

Nina Neculce: Stimate domnule, Grigore Bucataru, am realizat mai multe interviuri cu dumneavoastră la tema activității profesionale, dar despre lucruri mai  personale nu am vorbit niciodată. Iată că a sosit și acest moment. Și pentru că suntem în preajma sărbătorilor de iarnă, o să vă întreb pentru început ce amintiri vă trezesc aceste sărbători?

Grigore Bucătaru: Sigur că sărbătorile de iarnă îmi trezesc cele mai frumoase amintiri. Mă duc imediat cu gândul în copilărie, la Seliște, raionul Nisporeni, la  seara Sfântului Vasile. Mă văd în ceata de urători, unde eu acompaniam urătura cu acordeonul, dar cu o lună înainte aveam misiunea de a pregăti buhaiul, pe care îl trăgeau alți băieți și mergeam fericiți dintr-un capăt în altul al satului. La noi de Crăciun nu se colinda. Tot în seara Sf. Vasile  fetele umblau cu colindatul, iar băieții cu uratul. Eram răsplătiți de gazde cu mere, nuci, bomboane, colaci și bani. Nu știu de ce, nucile îmi aduceau o mare bucurie. Iată de ce, în darurile pe care le ofer nepoțeilor la aceste sărbători, neapărat pun și nuci. Mă strădui să le transmit acea stare de suflet, povestindu-le cum umblam eu cu uratul, ce obiceiuri și tradiții erau la noi. Era frumos. Când se lăsa seara, satul răsuna de colinde, de muget de buhai, de clopoței. Cu toate că de cele mai multe ori era glod afară, timpul posomorât nu adumbrea frumusețea sărbătorii.

N.N.: Și, de fapt, spiritul sărbătorilor de iarnă în mod firesc îl aduceți  și prin tradiționalul Festival „V-am ura, v-am tot ura” pe care îl organizați în postura dvs.în de șef al Secției  Cultură și Turism.

G.B.: Așa este. Doar că în acest an va fi altfel. Nu va fi  acel alai din Piața Libertății cu Târgul de Crăciun, cu evoluarea colectivelor folclorice, dar chiar constrânși de restricțiile impuse de pandemie, vom continua să promovăm obiceiurile și tradițiile de iarnă. O vom face online, iar în holul Palatului de Cultură, recent renovat, vom inaugura o expoziție frumoasă a măștilor zoomorfe, care sunt o parte componentă a obiceiurilor și tradițiilor acestor sărbători.

N.N.: Acum să intrăm mai direct în povestea vieții dvs. Când a văzut copilul Grigore Bucataru pentru prima oară lumina zilei acolo, la Seliște, Nisporeni?

G.B.:Vin dintr-o familie de slujbași în care au crescut 6 copii: 4 frați și două surori –cel mai mare frate născut în anul 1950, iar cel mai mic în 1972. Tata a fost profesor de muzică și fondatorul renumitei fanfare „Vasile Amarfii” din Nisporeni, iar mama – soră medicală. Tata a condus și corul în școală, absolvise Institutul de Arte, era o persoană bine cunoscută la vremea aceea. Am avut doi părinți minunați care ne-au dat o educație corectă. Eu am venit pe lume la 25 octombrie, 1960. Am fost al patrulea copil în familie. Copilăria ne-a fost frumoasă. Noi n-am  fost puși la muncii grele, cum erau puși alți copii din sat. Noi n-am fost sculați cu noaptea în cap  pentru a merge cu părinții la culesul frunzelor de tututn. Poate modest, dar am avut de toate.Vara aveam privilegiul să mă odihnesc în tabere de odihnă, tabere pionerești, cum se numeau atunci. În afară de taberele de la noi, într-o vară m-am odihnit în frumoasa tabără de la Sergheevca. A fost frumoasă copilăria și prin faptul că eram o mahala plină de copii, organizam tot felul de jocuri copilărești, unde eu eram lider. Am rămas prea devreme fără tată, dar am fost un băiat ascultător. Nu i-am făcut probleme mamei. Am crescut ghidat de fratele mai mare, regretatul Mihai Bucataru, fost peofesor la Colegiul de Arte, absolvent al Institutului de Cultură din Moscova. Așa a fost să fie soarta, în anul 1973, când eram în clasa a VI-a, a decedat tata și atunci fratele Mihai m-a luat la Soroca. Aici am învățat la școală nr.1 și la școala de muzică, studiind vioara, aici mi-am continuat studiile la Colegiul de Arte. Fiind la Colegiu nu mai ceream bani de acasă. Trăiam din bursă și din câștigul pe care îl făceam cântând la petreceri. M-am străduit întotdeauna să fiu corect cu mine însumi și cu cei care mă înconjoară. Frații și susorile au făcut și ei studii. Acum sunt cu toții plecați peste hotare. O duc bine, sunt sănătoși, dar nu le-a fost ușor.Trăiesc cu dorul locurilor natale.

N.N.:Dar dumneavoastră cum de nu ați plecat?

C.B.: Eu mi-am găsit rostul aici. Prin felul meu de a fi am fost întotdeauna un lider și m-am regăsit mereu undeva. Am pătruns în sfera micului business și în acele timpuri grele după destrămarea fostei URSS, am putut să supravețuiesc, să mă realizezi împreună cu familia acasă. Cel mai important e că și copiii au avut reușită la studii aici și nu au plecat peste hotare, așa cum pleacă atâțea tineri. Și fiica, și fiul și-au creat familiile lor, locuiesc și muncesc în Chișinău și ne bucură cu cinci nepoței, al șaselea fiind pe drum.

N.N.: Într-un ceas bun! Ați știut de la bun început ce ați dori să faceți în viață?

G.B.: Cred că da. Niciodată nu m-am văzut în alt domeniu decât al muzicii, al culturii. Tata a fost cel care mi-a altoit dragostea față de muzică, de artă în general. Când își făcea studiile prin corespondență la Institut, mă lua și pe mine la Chișinău. Atunci am văzut lumea ceea frumoasă a muzicii care se țesea între pereții Institutului. Tata m-a învățat să cânt la trompetă, la acordeon și când m-am făcut mai măricel cântam la Joc (Hora din sat) de Paști și de Crăciun. Aveam un caiet cu cântecele care trebuia să le interpretez și mă urcam pe un scaun și cântam. După absolvirea Colegiului de Arte, am studiat la Institutul de Arte, specialitatea vioară.

N.N.: Dacă nu ați fi ales domeniul culturii, în care alt domeniu v-ar fi plăcut să activați?

G.B.: Îndomeniul juridic aș fi putut să mă regăsesc. Fiul a ales acest domeniu, a făcut studiile la drept.

N.N.: Cum a început traseul profesional?

G.B.: A început încă de pe băncile Colegiului. Eram în anul IV, când profesoara de vioară de la Vărărncău a ieșit în concediu de maternitate și eu am plecat să predau vioara. Mergeam după ore și îmi făceam datoria de profesor. Acolo i-am cunoscut pe renumiții muzicieni, frații Cazacu. Tatăl lor era ciobanul satului și mi-a spus așa: „Grigoriță, cine bea apă de aici de la Vărăncău se leagă de sat pentru totdeauna!” Și m-am legat. Acolo am făcut cunoștință  cu Natalia, care avea să-mi devină soție și cu care convețuiesc în pace și înțelegere până în prezent.

N.N.: A fost dragoste la prima vedere?

G.B.: Da. Am înțeles din prima că ea este aleasa. Aveam 19 ani. Ne-am întâlnit o perioadă, a fost frumos. A urmat armata. Am plecat în armată de la Vărăncău. Colhozul mi-a organizat petrecerea. Natalia m-a petrecut, m-a așteptat și, după ce m-am întors din armată, ne-am căsătorit. Am făcut două nunți: una la Seliște și alta la Vărăncău. Îmi doream o nuntă deosebită și am adus  muzicanți de la Chișinău. Au cântat ei cât au cântat, iar când au venit frații lui tata, Emilian și Vasile cu fnafara pe care o înființase tata, i-au eclipsat pe cei de la Chișinău. La Vărăncău ne-au cântat frații Cazacu…

N.N.: Revenim la traseul profesional.

G.B.: După ce m-am întors din armată, Natașa era la Chișinău și eu m-am angajat la Cricova la Casa de Cultură ca să fiu aproape de ea. Tot în perioada  ceea cântam în orchestra  lui Serghei Ciuhrii – „Mărțișor”. Locuiam cu chirie. Se născuse Sergiu, ne era greu. Atunci am decis să venim mai aproape de părinții soției. Am venit la Târgu Vertiujeni (Șteap). Munceam la Casa de Cultură, la grădiniță, la școala medie, la Școala profesională aveam corul, la Timeleuți conduceam orchestra de muzică populară. În orchestră cântau soții Vasile și regretata Ana Barbu. Mai cântam și pe la nunți și alte petreceri. Era o activitate foarte densă. După trei ani de muncă am primit un apartament la Târgu Vertiujeni. Atunci am făcut schimb cu un apartament în Soroca și așa am revenit în orașul meu drag. Era  anul 1987. Am fost angajat în funcția de șef al Secției Orășenești de Cultură și în paralel munceam la Colegiul de Arte, unde am  fost șef de catedră, șef de studii. Paralel mi-am deschis și o afacere și, în 2007 am participat la concursul pentru ocuparea funcției vacante de șef al Secției  Raionale Cultură. De atunci îndeplinesc cu drag această funcție. De-a lungul anilor tot învăț. După ce am venit  din armată mi-am continuat studiile prin corespondență la Institutul de Arte, mai târziu la Academia de Administrare Publică, iar anul acesta am  absolvit și Institutul de Formare Continuă. Am știut întotdeauna să îmbin muzica cu managementul.

N.N.:Înseamnă că vă simțiți bine în fotoliul pe care îl ocupați deja 13 ani?

G.B.: Mă simt bine, pentru că fac ceea ce-mi place. Și ceea ce fac, fac cu dăruire. Același lucru îl cer și de la colegii din colectiv. Mă simt util, nu sunt epuizat. Mă strădui să merg în pas cu viața, cu cerințele vremii, ce țin de tehnologiile informaționale, să mențin o atmosferă prietenoasă în colectiv.

N.N.: Știu că ați călătorit mult.

G.B.: Da, am călătorit mult de-a lungul anilor. Fiiind viorist, am activat foarte mult timp împreună cu maestrul Valentin Purice și cu regretatul Victor Postolachi. Călătoriile s-au început mai întâi prin republică cu colectivele de la Casa de Creație a Copiilor. Iar cu Ansamblul „Nistrenii” din Soroca am  călătorit prin aproape toate țările europene: Germania, Franța, Anglia, Grecia, Spania, Italia, nemaivorbind de țările din fosta URSS. Am călătorit foarte mult prin prizma festivalurilor. Important este că faci cunoștință cu lumea, dar cel mai important e că interacționezi cu cultura altor popoare. Numai în comparație poți să cunoști nivelul pe care îl posezi tu și ca manager și ca instrumentist, ca colectiv, ca popor, ca cultură.

N.N.:Unde ați avut cele mai mari emoții după evoluare?

G.B.: În Franța. Puteți să vă imaginați, o sală de peste 2 mii de spectatori, apalaudând în picioare orchestra și dansatorii „Nistrenilor”. Sunt lucruri care nu se repetă. Atunci încerci un sentiment de mândrie, de apartenență la țara ta, la orașul din care vii. Ești mândru că ai putut să promovezi arta, tradițiile, folclorul nostru, care nu se compară cu folclorul altor popoare.

N.N.: Și chiar niciodată nu v-a trecut prin cap  gândul de a rămâne și a locui în una din țările pe care le-ați vizitat?

G.B.: Nu. Dar cel mai bine m-am simțit în Franța. În primul rând în școală am învățat limba franceză și am putut să comunic fără translator. Mi-au plăcut frumusețea locurilor, modul lor de viață. M-au impresionat sudul  Franței, orașele Lion, Marsilia, despre care învățasem la școală. Și clima și îndeletnicirile se aseamănă foarte mult cu ale noastre. Mi-a plăcut, dar nu puteam să mă gândesc să rămân, pentru că mă aștepta familia.Trebuie să recunosc, dorul de casă m-a chemat întotdeauna acasă. În multe călătorii a mers și Natalia, soția mea. Mi-a fost  alături în Spania, Portugalia, Germania, Austria.

N.N.: Dacă privim viața dumneavoastră de familie într-o clipă, momentul cel mai fericit care a fost?

G.B.: Îmi vine greu să spun. Au fost multe. Și venirea pe lume a copiilor, și realizările lor, și nunțile lor, și sărbătorile noastre de familie.

N.N.: Sunteți un om împlinit atât pe tărâm profesional, cât și pe tărâmul familiei. Ce considerați mai important: împlinirea profesională sau familia?

G.B.: Le-am pusîntotdeuna pe acelaș cântar și am putut să le împac pe amândouă.

N.N.: Genul de muzică care vă încălzește sufletul.

G.B.: Muzica populară.

N.N.:Ce considerați  defect în felul dvs. de a fi?

G.B.: Uneori sunt prea credul. Cred în cuvântul dat de unii oameni.

N.N.: Cea mai mare investiție.

G.B.: Copiii, Sergiu și Inga.

N.N.: Dacă v-ați întoarce în trecut și l-ați întâlni pe copilul Grigoriță Bucataru, ce i-ați spune?

G.B.: Să miargă pe acelaș drum, cu mici corectări. I-aș spune, poate, să facă mai multe lucruri pentru mama.

N.N.:Cum vă vedeți în viitor?

G.V.: Îi mulțumesc Domnului  pentru tot ce am realizat până în prezent și-l rog să ne dea  sănătate tuturor! Cum mă văd? Muncind și bucurându-mă de noi realizări. Și mai am un obiectiv- să ajung să joc și la nunțile nepoților.

N.N.: Să vă ajute Domnul!

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.