Elena Bujor din satul Ţepilova, raionul Soroca, se scoală la cinci în toată dimineaţa. Asta i-a intrat în obişnuinţă de pe când lucra în şcoală. .. Da-da! A dăruit şcolii din satul Ţepilova cinzeci şi trei de ani din cei şaptezeci şi opt pe care îi are. Într-o zi mi-a povestit următoarele:
– Soţul meu, Andrei Bujor, Dumnezeu să-l ierte, a fost acel care m-a însoţit în viaţa de toate zilele, dar şi în şcoală, căci, la fel, a fost profesor. Eu toată viaţa am lucrat cu mărunţeii, iar dumnealui a predat geografia, chimia şi biologia. Uneori, înlocuia alţi profesori, la diferite obiecte. Cabinetul meu întotdeauna era plin de zâmbete şi glasuri de copii. El era pentru mine centrul universului, insuliţa unde mă simţeam în largul meu. Am pus în el suflet, l-am înfrumusețat cu inima şi mâinile. Fiecare colţişor, panou, floricică de pe geam erau o părticică din mine …. Mi-i dor de copii, mi-i dor de şcoală….
– Aţi avut, deci, multe generaţii de copii?
– Matematica, sau, mai bine zis calcularea, e simplă – nu-i în sat o casă sau familie unde nu am învăţat măcar un copil, dar în majoritatea am învăţat toată familia!
– Aţi mai lucrat şi în alte şcoli?
-Ba de fel! Cincizeci şi trei de ani într-o singură şcoală! Fără întrerupere!
– Unde v-aţi făcut studiile?
– La şcoala pedagogică din Soroca. Apoi am absolvit universitatea pedagogică din Bălţi…
– Aveţi vreun talisman sau o amintire mai vie din acele vremuri?
– Păstrez geanta mea încăpătoare în care purtam caietele tuturor copiilor din clasă, dar şi câteva cărţi alături. Şi acum e plină cu cărţi… Am senzaţia că dacă aş lăsa-o lângă poartă sau dincolo de ea, ar face naveta spre şcoală, iar la amiază ar veni înapoi acasă.
Geanta aşteaptă cuminte să fie scoasă afară, dar d-na Elena doar o priveşte, o mai şterge de praf şi o pune la loc, pe poliţa din dulap.
