Mireasă fără mire, apoi maică-n Mănăstire

0
549
Poza simbol

Lori a parcurs cu sufletul împovărat de amintiri drumul până la Mănăstire, ridicată acum mai bine de două decenii într-o frumoasă poiană dintr-o pădure de stejar. Deși trecuse doi ani și câteva luni de la seara aceea scrisă cu negru în memorie, sufletul ei continua să se afle în zbucium.
Visase ca toate fetele la prințul ei pe cal alb, la rochia albă de mireasă și la o viață fericită până la adânci bătrâneți. Și când i se părea că le are pe toate: și prinț care o adora, și două rochii de mireasă – una pentru cununia religioasă și alta pentru nunta din restaurant, a picat ca un trăsnet tragedia…

Accident învăluit în mister

Nenorocirea venise cu două zile înainte de nuntă. După ani buni de muncă peste hotare, unde Viorel înfruntase drumuri destul de periculoase (a fost șofer), iar ea își făcuse datoria de manageră, s-au întors acasă ca să-și serbeze nunta. Mulți ani s-a tot plâns Lori de singurătate. La 29 de ani răsărise soarele și pe strada ei. L-a întâlnit pe Viorel, băiat frumos, cu intenții serioase, gata să o facă fericită. Timp de un an a trăit alături de el irepetabile clipe de intimitate totală și de răsfăț…
Lori nici până azi nu poate înțelege ce li s-a întâmplat și cum de s-a izbit mașina lor nou-nouță de acel copac în timp ce mergeau fără viteză pe un drum drept. În ciuda eforturilor de resuscitare ale medicilor veniți la fața locului, decesul a survenit sub ochii miresei. Ea și alți doi pasageri au rămas teferi, fără nici o zgârietură. „De ce, Doamne? De ce tocmai acum, când eram gata de nuntă?! ”, se întreba Lori, răcnind și zmulgându-și părul din cap. „Așa i-a fost scris. Destinul și-a pronunțat verdictul”, a încercat s-o consoleze preotul care a fost bun prieten cu Viorel din copilărie și care în acel moment se afla în mașină cu ei, se întorceau cu toții de la sfințirea casei unor prieteni comuni.

Un clar văzător i-a prezis cumpăna

În acele zile pline de durere, părintele și-a amintit și le-a povestit apropiaților cum în anii de școală, înainte de examenele de absolvire, el, Viorel și alți colegi, au fost la un bătrân din satul vecin care era un fel de profet. S-au dus din curiozitate ca să afle dacă vor susține cu succes examenele de absolvire. Despre examene, bătrânul cu barbă albă și cu fața senină, le-a spus că totul va fi bine. După care s-a uitat lung la Viorel și i-a zis că o să aibă noroc la bani, dar la 33 de ani îl așteaptă o mare cumpănă și, dacă va trece de ea o să trăiască ani mulți în fericire și belșug. „Viorel a râs de cum am ieșit pe poarta bătrânului, n-a dat importanță vorbelor și cred că uitase de acea proorocire. Dar împotriva celor ce-ți sunt scrise nu este apel. Iată că la 33 de ani profeția moșului s-a împlinit, a venit zdrobirea”, a mai adăugat preotul.
Mare foc și mare pară peste inimile tuturor rudelor și prietenilor, care l-au cunoscut pe Viorel și care în loc să se veselească la nuntă, cu inimile zdrobite de durere îl petreceau pe ultimul drum. Durere fără margini în inima, sufletul și mintea miresei fără mire…

„Vino înapoi sau ia-mă și pe mine!”

Au trăit o poveste scurtă, dar frumoasă de dragoste. S-au îndrăgostit la prima vedere. Nu-l cunoștea. El venea de la nordul republicii, ea de de la sud. S-au întâlnit în Lisabona, unde munceau amândoi. L-a simțit din prima că este educat și foarte deștept, amuzant și foarte bine crescut. Înalt, subțire, cu ochi mari și negri, era prințul din visele ei. Deschisă, înțelegătoare și foarte cumsecade era tocmai fata pe care o căuta el. S-au iubit enorm, se sorbeau din priviri, bucurându-se de un prezent plin de lumină și căldură sufletească. Erau foarte fericiți. Un an mai târziu Lori a rămas însărcinată și atunci au hotărât să vină în Moldova ca să facă nuntă mare și frumoasă la care să-și invite toate rudele și toți prietenii, să împartă bucuria cu toată lumea. Cui să-i fi trecut prin gând că în ziua aleasă pentru nunta mult așteptată mirele nu va sta în capul mesei alături de mireasă, ci în sicriu?!… Lori a suferit enorm. În starea aceea de șoc nu conștientiza încă pe deplin despărțirea. Dar, treptat-treptat, descoperea că nu se va mai bucura de îmbrățișările lui calde, nu va mai auzi niciodată râsul lui molipsitor, cuvintele drăgostoase de alint. Atunci a început adevăratul ei doliu, un doliu sfâșietor și amar. Zi de zi mergea la mormânt, cădea răcnid de i se zguduia tot corpul peste pământul înfoiat, strigând: „Nu mai pot, nu mai pot, scumpul meu! Vino înapoi sau ia-mă și pe mine!”

Îi moare și copilul în brațe…

Dar știți că durerile ca și bucuriile nu vin niciodată singure. Jalea a fost și mai mare la 7 luni după moartea lui Viorel, când Lori a născut prematur un băiețel, care a murit în brațele ei la câteva ore după naștere. Momente cumplite. Tot atunci medicii au dianosticat-o cu cancer la colul uterin. Și doliul ei deveni și mai sfâșietor. Nimic pentru ea nu mai dădea valoare vieții. La ce rost banii acumulați peste hotare? Făcând bilanțul clipelor care au cântărit în viața ei ceva, desigur se oprea mereu la clipele trăite împreună cu Viorel, repetând ca un refren: „Cu toți banii din lume nu ai cum să cumperi acele clipe și să le întorci în viața ta.” Iar tabloul sinistru al acelui început de noapte neagră o urmărea mereu. În plus, pierderea băiețelului și diagnosticul crunt erau cât pe ce s-o aducă în pragul nebuniei. Se izolase, nu voia să audă și să vadă pe nimeni. Plângea, devenise furiosă. A ajutat-o să depășească aceste momente extrem de dificile preotul, fost prieten cu Viorel. Dumnealui a dus-o la un duhovnic cu mare înțlepciune de la o Mănăstire din România.
Lori mi s-a destăinuit: „Acel duhovnic mi-a deschis portița spre îndeplinirea rânduielilor creștinești. Cu sfaturile ce mi le-a dat, prin rugăciuni fierbinți mi-am recăpătat liniștea și, spre mirarea medicilor, am câștigat lupta cu cancerul. Părinții îmi spun că am devenit puternică. Nu știu dacă sunt puternică, mai degrabă, sunt călită. La 33 de ani pe care o să-i împlinesc în octombrie, viața m-a pus de multe ori în fața situațiilor-limită. Acum după ce mi-am recăpătat echilibrul, știu sigur că toate trec și mai știu că un bărbat ca Viorel n-o să mai întâlnesc. Încerc să fiu tare și să merg mai departe. Mai departe deocamdată m-am oprit aici la mănăstire, unde m-am regăsit și unde pot sta de vorbă cu Dumnezeu. În liniștea și pitorescul de aici parcă aud ecoul rugăciunilor miilor de credincioși care s-au abătut încoace și, în fiecare zi simt că adaug un câștig sufletesc pe care nu l-aș fi găsit în altă parte. Am venit pentru o perioadă de timp la mănăstire, dar dacă va fi voia Celui de Sus, voi rămâne pentru totdeauna”.

P.S. De la acea primă întâlnire cu Lori au trecut aproape 6 ani. După trei ani de ședere în Mănăstirea din RM a plecat într-un pelerinaj pe la mai multe mănăstiri din România. Acolo a găsit un și mai frumos loc de liniște și reculegere spirituală și s-a rugat să fie primită în sânul acelei comunități religioase. De atunci a rămas peste Prut și aduce lumină în sufletele a mii de pelerini care se abat spre Mănăstire. Se grăbește să înmulțească binele și frumosul. Zice că în Mănăstire a învățat un lucru esențial: cu cât mai mult bine faci, cu atât ești mai aproape de Dumnezeu.

Nina Neculce

PUBLICITATE