„Orice greutate în viață te face un om mai puternic”
CARTE DE VIZITĂ
Funcție: secretara Consiliului Local Șolcani
Născută: 29 octombrie 1972, în satul Șolcani, raionul Soroca
Carieră: 32 ani de activitate
Familie: soțul Nicolae, doi feciori și o fiică
Zodie: Scorpion
Mâncarea preferată: clătitele
— Vă salutăm și vă spunem bine ați venit la ”Fără cravată”. D-na Iftodii, pentru început vă rog să ne vorbiți despre locul unde ați văzut prima dată lumina zilei, despre părinții și frații dumneavoastră.
— M-am născut în satul Șolcani, raionul Soroca. Am copilărit, trăiesc și activez aici, în satul natal. M-am născut într-o familie de oameni simpli și harnici, mama tutunăreasă, iar tata sudor. Copilăria mea, am petrecut-o la culesul frunzelor de tutun împreună cu cei doi frați, eu fiind sora mai mare. Capacitățile mele de organizator și liderism mi se trag încă din copilărie. Ne împăcam foarte bine și mă bucur că și peste ani, respectul fraților se manifestă prin atitudinea lor și prin faptul că avem un dor strâns unul față de altul.
— Ce amintiri vă leagă de copilărie?
— M-am născut în marginea satului, lângă pădure. Copilăria mi-am petrecut-o la culesul frunzelor de tutun și la păscutul vacilor, unde ne adunam o mulțime de copii. Iată aici și ne-am învățat a prieteni, a ne ajuta și a ne stima. Eram șotioși și veseli, pentru că pe atunci nu era internet, nu era legătura și controlul permanent al părinților, noi eram mult mai liberi. Ne permiteam luxul de a pleca dimineața și a veni seara. Iată de aici din copilărie, am fost educată prin muncă și de a trece peste ”nu pot” și ”nu vreau”.
— Ați fost un copil șotios?
— Am fost un copil curajos, care se egala cu responsabilitatea și frica de părinți. Părinții nu ne permiteau să mergem la scăldat. La marginea pădurii era o baltă, nu era mare ca iazul, dar era adâncă. A fost o situație, când eu și cu o colegă de clasă, era să ne înecăm. Și atunci un coleg de al nostru, a sărit în apă, și ne-a târât spre mal, de păr. Aflate deja pe mal, am început a plânge, eram speriate, dar după cinci minute de bocete și frică, ne-am scuturat și înapoi în iaz, în așa mod biruind frica. La scurt timp, toate fetele și băieții ne-am învățat să înotăm. Mama a aflat recent despre năzbâtia de atunci.
— La școală, ați fost o elevă exemplară?
— Niciodată nu m-am simțit confortabil undeva în umbră, întotdeauna eram printre lideri și dacă era nevoie de muncă, sau multă muncă, munceam. Nu am fost prima în clasă, dar printre primii. Am avut noroc de colegi și o clasă unită, unde nu s-a pus niciodată accentul pe statul, eram toți egali. Noi eram buni prieteni, lucru ce este confirmat și de întâlnirile de absolvenți organizate peste ani. Diriginte ne-a fost profesorul de matematică, unul din cei mai severi profesori din joacă, care din păcate nu mai este în viață. Eram foarte ingenioși, pentru că reușeam și la șotii și la carte.
— Unde ați mers să vă continuați studiile, după absolvirea școlii din sat?
— De cum am pășit pragul școlii, m-am văzut învățătoare. Toate rudele știau că visul meu cel mare, era să devin învățătoare. Așa soarta m-a aruncat să-mi continui studiile la Școala Pedagogică din Călărași. Vreau să mulțumesc destinului, pentru că aici am avut parte de niște colegi, cu care și astăzi păstrăm o legătură. Am avut parte de profesori extraordinari, care ne-am semănat metodica predării în așa fel, încât peste anii de facultate, urmând cariera de profesoară, eu mă simțeam ca ”peștele în apă”. Am moștenit niște cunoștințe cu care pot face concurență și acum unei profesoare de clase primare, în pofida faptului că au trecut mulți ani de atunci.
— Prima zi de muncă?
— Prima zi de muncă a fost în rol de profesoară, la Gimnaziul din satul Cureșnița Nouă. Mă leagă niște amintiri și emoții aparte de această instituție. Cu toate că folosesc destul de des pronumele ”al meu”, Șolcaniul meu, satul meu, casa mea, strada mea, familia mea… vorbim despre școală… totuși școala mea, este cea de la Cureșnița Nouă. Pe atunci director fiind un fost profesor de al meu, m-a angajat în postură de profesoară de educație fizică și de muzică. Au fost niște lecții emotive, dar am știut să țin echilibru și am fost la nivel. Mai târziu, am avut ocazia să fiu învățătoare de clase primare, o promoție și jumate. Desigur, cum îmi place mie să zic, a mei elevi, au fost cei mai frumoși și cei mai deștepți.
— Astăzi ce vă este mai aproape de suflet – postura de secretară sau cea de profesoară?
— Mulțumesc de întrebare. Din totdeauna de Ziua Profesorului, trăiesc niște emoții aparte. Au trecut mulți ani de atunci, dar nu știi ce poate fi mâine, cu destinul nu te pui, așa cum nu am visat niciodată să activez la primărie. Dragostea pentru profesia de educator, cred că v-a muri odată cu mine, pentru că aceasta a fost altoită de pe când am pășit pragul școlii, în clasa întâi. Venind la primărie, pentru a-mi face bine meseria, în 2002, am studiat la facultatea de psihologie, la Universitatea din Bălți.
— Cum arată o duminică perfectă în familia Iftodii?
— Familia mea nu este un model, în sens că soțul, ca și mulți alți bărbați, a fost nevoit să plece la muncă peste hotare. Bunăstarea copiilor este împlinirea părinților, de aceia am luat această hotărâre de comun acord. Totuși o duminică perfectă este atunci când râdem și ne distrăm în familie.
— Hobby?
— Am cochetat cu croșetatul, am cochetat cu pixul, am scris versuri, care din păcate stau pe undeva. Am cochetat cu moderarea ceremoniilor, fiind invitată la evenimentele fraților și rudelor mele. Sunt fericită pentru că în toate, am obținut succesul.
— Ce vă liniștește?
— Mă liniștește muzica. În biroul meu, mai mereu cântă muzica. Noi, oamenii, când suntem fericiți, găsim cu cine să ne împărtășim bucuria, iar în strările de tristețe și de greu a sufletului, personal pe mine, mă salvează muzica. De obicei caut muzică veselă, foarte dansantă și atunci fără ca să vreau, trec dintr-o stare la alta.
— La ce visați?
— Îi mulțumesc lui Dumnezeu, că toate visele mele mari și frumoase de până acum, toate s-au îndeplinit… cum spune o vorbă ”teme-te de visele tale”, că ar putea să se îndeplinească. Acum când avem fecior căsătorit și fiica este mare, visul meu este ca noi, toți membri familiei să fim bine și sănătoși și să ajungem și la nunta fiicei.
— Sunteți o femeie fericită?
— Da. Odată ce am gustat din toate stările sufletești, cu bucurii de la greutăți, eu sunt foarte fericită. Să nu uităm că fericirea iubește liniștea. Sunt fericită ca mamă, ca fiică, pentru că am ambii părinți în viață, că am frații sănătoși, că am vecini gospodari, că am colegii buni și că știu cum din orice greutate să găsesc punctele forte pentru a le cânta…ce mai poți să-ți dorești de la viață, de cât pace și liniște.
