De data asta, publicăm o secvență din lumea lăuntrică a elevei din Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din satul Sudarca, raionul Dondușeni pe nume Valeria BANU. Valeria este foarte activă și sârguincioasă. Muncește mult ca să fie în pas cu toate câte se fac, astfel că participă la diverse concursuri, manifestări. Are pasiunea scrisului în suflet, iar o carte bună îi poate înlocui orice. Vă prezentăm o lucrare de-a Valeriei care înseamnă multe pentru ea, dar parantezele le vom deschide în numărul următor al ziarului. Apropo, Valeria a participat cu acest eseu la un concurs internațional, „ Pacea începe cu mine” și a câștigat locul trei. Deci, nuvela se numește „SPERANȚA MOARE ULTIMA”.
Speranța moare ultima
Eram un hulubaș neajutorat, singur și fără sprijin. Fiecare zi era o nouă încercare pentru mine. Peste tot era război, conflicte, focuri, oameni rămași în voia sorții. Nimeni nu se înțelegea.
„Am iubit tot ceea ce a fost creat de Dumnezeu. Am iubit cu intensitate copacii de pe dealuri și peștii din ape.” Acum totul este distrus, nimic nu mai există, în toate colțurile se aud doar focuri, dar totodată plânsul mamei rămasă fără fecior. Am cutreierat destul lumea, totul era bine și frumos, eram sigur că „noi toți am fost creați să devenim bărbați și femei importanți”, însă nu a fost să fie, la data de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declară război Serbiei, de unde începe Primul Război Mondial, o adevărată încercare pentru omenire. „Am iubit omenirea mai mult decât pe mine însumi…”, urmăream războiul cu lacrimi în ochi, însă, într-o zi am fost grav rănit de o împușcătură. Atunci eu mi-am zis:
- Până aici mi-a fost.
Eram pregătit de moarte, deoarece Dumnezeu ne-a creat pe această lume, el ne va lua înapoi. Însă se pare că „Dumnezeu nu ne-a trimis pe lume fără un scop”. M-a găsit un copilaș, o fetiță. Mi-a analizat aripa rănită și m-a luat la ea acasă. Emili m-a arătat mamei sale, iar doamna, fiind distrusă moral din cauza războiului, nu a înțeles deodată ce se întâmpla. Dându-și seama, m-a luat repejor de la Emili, m-a pus pe o masă, a început să-mi analizeze rana și mi-a acordat primul ajutor. Pe lângă toată suferința ce era în lume, eu aveam parte de grijă și dragoste. „Pe măsură ce inima mea se schimba, pentru a se conforma iubirii lui Dumnezeu, mi-am întărit și corpul în același timp, pentru a-mi putea îndeplini misiunea” și anume să creez Pacea în lume. Peste câteva zile, aripa mea s-a restabilit, puteam zbura și aveam susținerea prietenelor mele: Emili și mama ei. Eram pregătit să-mi îndeplinesc misiunea, să îndeplinesc sarcina lui Dumnezeu, fiindcă „fericirea ne așteaptă mereu.” Am ieșit afară. Cerul era posomorât, soarele nu mai apărea, iar peste tot se auzeau focuri de arme. M-am ridicat în văzduh, am început să cutreier în stânga și-n dreapta cerul. Printre norii negri s-a zărit soarele, cerul încet a căpătat nuanța unui albastru deschis. O lumină puternică mi-a cuprins ochii, era Dumnezeu, care a spus: - „Fiecare lucru aparține Cerului!”
Mai mult nu am auzit nimic, doar Pacea mult dorită a cuprins tot globul Pământesc. Bărbații, feciorii se întorceau acasă, lumea devenea mai înțelegătoare, pașnică. Toți hulubașii am fost supranumiți de Dumnezeu ca „Promotori ai PĂCII”, iar eu am înțeles că „stabilirea unui scop în viață se aseamănă cu plantarea unui copac.” Dacă-l alegi cu atenție și ești sigur că visul, scopul tău va deveni realitate, nu ezita, încearcă, fiindcă vei putea salva lumea într-o bună zi.
ELENA SPINEI
