Frumos și lumios, deștept și cultivat,
a plecat din astă lume cu sufletul împăcat
N-am crezut nici n-am gândit că o să ajung să scriu acest text. Așa cum nu credeam că discuția pe care o avusem cu el cu o săptămână jumătate înainte de deces, va fi ultima. Mai trist ca niciodată mi-a spus că nu mai speră în vindecare. Am încercat să-i vorbesc despre cărțile medicului neurolog Dumitru Costantin Dulcan. Îi spuneam că tocmai citisem „Mintea de dincolo”, dar cu un an urmă și „Calea vindecării”. Știindu-l un bărbat puternic, îi ziceam să dea putere gândului și să creadă în vindecare.
Liniștit, împăcat cu durerea și cu viața, mi-a spus cu vocea domoală: „L-am citit și recitit în această perioadă de luptă cu boala pe Dostoievschi, care la fel ca acest medic consideră că și rănile fizice se vindecă cu IUBIRE și IERTARE, prin spirit. Acum nu mai vreau să citesc nimic și nu mai cred în vindecare. Totul devine cenușiu în jurul meu. Știi, Ninuța, de mâncat nu pot mânca, durerile s-au intensificat. Iau niște preparate foarte puternice, care mă ajută doar pe câteva ore… Înțeleg că moartea e aproape, numai că nu știu exact când va fi ziua. M-au programat pentru următoarea procedură de chimioterapie tocmai pe 21 august. Da, viața e în noi înșine, cum spunea Dostoievschi, dar are început și sfârșit. Vreau să-ți spun că plec împăcat din astă lume. Am trăit cum mi-a fost dat. Mi-am analizat întreaga viață. Am fost și eu un om între oameni. Nu am rămas dator nimănui. Nimeni nu-mi este dator… Munca de jurnalist cu tot zbusiumul ei mi-a adus satisfacție și împlinire. Poate că am și unele regrete, dar nu și mustrări de conștiință. Nu am depășit principiile morale. Prin tot ce am scris, sau prin materialele video, m-am străduit să altoiesc bunătatea și dragostea de țară. Împlinit sunt și în viața de familie. Am convețuit împreună cu Veronica 52 de ani. Și bucurii și tristeți ne-au adus cei doi copii-Adelina și Victor. Dar cea mai mare bucurie ne sunt cele două nepoate Diana și Sabina și nepotul Timur… ” Tot încercând să-l încurajez, i-am mărturisit: „Aș vrea să vă fac o vizită, să vă îmbrățișezi și să mai stăm de vorbă pe viu, să mai povestim, așa față în față, cum o făceam în redacție.” Mi-a răspuns cu tristețe: „Primesc îmbrățișarea prin telefon. Nu doresc să vii să mă vezi în ce hal am ajuns. N-o să mă recunoști. Picioarele de-abia mă mai țin. Ies afară, ținându-mă de pereți…” Cu gând bun de sănătate, având speranța că următoarea procedură de chimiioterapie îl va învoinici puțin, am încheiat discuția telefonică. În toate aceste zile până la deces îmi tot făceam planuri, cum să-l conving să-mi ofere timp ca să realizez un „Sfat” cu el. Am fost gata de două ori să merg la el, dar parcă mă oprea ceva. Vineri seara, 15 august, aveam să aflu vestea tristă. Mi-a comunicat-o cititoarea noastră Valentina Manu, care citise pe Facebook mesajul colegei Natalia Vrancean. Nu voiam să cred, nu voiam să deschid laptopul. Nu credeam că atât de repede va veni acest sfârșit amar. Am telefonat-o pe Natalia. Mi-a confirmat vestea tristă, înnecându-se în lacrimi,…
Așa cum l-am cunoscut
L-am cunoscut în 1986, când venisem de la Chișinău la Soroca.Voiam să mă angajez la ziarul raional „Calea lui Ilici” al cărui redactor era. I-am spus că am lucrat la Radio Moldova, că încă nu m-am concediat, dar deja am hotărât cu soțul să ne stabilim cu traiul în Racovăț și aș vrea să lucrez în presa raională. M-a măsurat din cap până în picioare, a aruncat o privire spre hârtiile de pe masa de scris, apoi s-a uitat din nou la mine și în cele din urmă rosti: „Dacă ați lucrat la radio, v-aș recomanda să mergeți cu un etaj mai jos la redacția locală radio, să continuați munca la radio.Vă căliți cu munca în raion acolo, apoi vom mai vedea…” După ce mi-am reluat munca de reporter radio pentru Radio Moldova din teritoriu, nu am mai dorit să lucrez la „Calea lui Ilici”. Cu toate astea, între mine și domnul Todirel se înghega o relație colegială. Practic ne vedeam în fecare zi, analizam fie un reportaj sau crochiu, fie luam în discuție evenimentele din societate. Peste ani, în septembrie, 2014 am devenit colegi de redacție la „Ziarul Nostru”. Aici aveam să-l cunosc mai îndeaproape pe omul și jurnalistul Boris Todirel. A fost un jurnalist talentat, un om de mare noblețe sufletească, spiritual, vesel, cu un simț ascuțit al umorului. Atunci când avea de scris textele îl vedeam îngândurat, alteori –visător. Plin de lumină și căldură se întorcea din gospodăriile agricole. I-a fost aproape de suflet tematica agrară. Scria cu sufletul despre oamenii de la țară, despre preocupările lor. Am mers pe teren de câteva ori cu el în cadrul proiectului „La noi acasă”. Era o plăcere să parcurg drumul alături de dumnealui până în localitatea spre care ne îndreptam. Vorbea și povestea inspirat despre cele mai relevante momente din vasta lui activitate de jurnalist. În acele ore de călătorie am aflat că rădăcinile i se trag din satul Grinăuți, raionul Ocnița, unde a văzut pentru prima oară lumina zilei pe 8 februarie, 1948, că a absolvit Facultatea de Filologie cu specializare în Jurnalistică a Universității de Stat din Moldova în anul 1976 alături de fostele mele colege de radio Silvia Condrațchi și Lidia Pușcașu. A venit la Soroca având deja o bună experiență pe tărâmul gazetăresc acumulată la ziarele raionale din Ocnița și Edineț: corector, corespondent, șef de secție, redactor-adjunct. Timp de 18 ani a fost redactor-șef la ziarul raional „Calea lui Ilici”, ulterior „Realitatea”. Mai mulți ani a colaborat cu redacția emisiunii „Mesagerul” de la Moldova-1. Câțiva ani a scris pentru „Gazeta Satelor”… Era jurnalistul înzestrat cu har și dar care știa să comunice, să convingă, să mobilizeze, să facă lucrurile cu pasiune. Cu pasiune și-a plantat în jurul vilei o livadă de toată frumusețea cu tot soiul de pomi fructiferi, cu diferite pomușoare. Îi plăceau florile și mai cu seamă trandafirii care îi împodobesc grădina…
L-a lovit boala necruțătoare cu un an și 7 luni în urmă. Știindu-se bolnav continua să scrie. A scris și a spus tot ce voia să spună prin cuvântul scris până când boala nu i-a mai permis. Dar nu se lăsa doborât. Muncea în livadă și pe terenul în care cultiva legume, avea grijă de păsările domestice. Ultimele două săptămâni de viață au fost îngrozitor de chinuitoare. Pe patul de spiital fiind, în ultima zi de viață pământească a cerut să i se aducă un preot care să săvârșească Taina Sfântului Maslu. L-a solicitat pe Părintele Nicolae Robu, care a oficiat rugăciunile slujbei de tămăduire și iertare prin ungerea cu untdelemn sfințit, invocând mila lui Dumnezeu. După plecarea preotului a închis ochii pentru totdeauna, și-a dat sufletul în mânile Domnului împăcat.
Simplu, creștineștește a fost înmormântat
Boris Todirel a fost omul care și-a trăit viața simplu și cu demnitate. Simplu și creștinește i-au fost organizate funerariile. La dorința lui a fost petrecut pe ultimul drum din Bisrica „Sfântul Cuvios Serafim de Sarov și Sfinții Apostoli Petru și Pavel” de la Soroca Nouă. Slujba de înmormântare a fost oficiată de către preoții Andrei Seredenco și Nicolae Robu. Cu flori vii și cu durere în suflet au venit să-și ia rămas bun de la omul și neobositul jurnalist Boris Todirel, prietenii, rudele apropiate, colegii jurnaliști. Oamenii se apropiau de mine și mă întrebau nedumeriți: „De ce nu a venit nici un reprezentant de la Primăria orașului, de la Consiliul Raional să-i aducă un ultim omagiu? Doar omul acesta a scris atât de mult, a fost un cronicar fidel al evenimentelor din Soroca și din satele raionului, dar și al funcționarilor de la Primărie și Consiliu Raional! Chiar nu a meritat să aibă lângă sicriu și flori din partea conducerii orașului și raionului, un cuvânt de recunoștință și de adio?!” Nu am știut ce să le răspund. Mi-am continuat drumul în tăcere spre cimitir cu gândul că Soroca ar trebui să fie mândră că a avut un asemenea jurnalist. Cuvintele preotului și ale fiului Victor rostite înainte de a coborâ sicriul în mormânt îmi răscoleau sufletul. Priveam la chipurile îndurerate ale doamnei Veronica, ale fiicei Adelina, ale nepoților pe care i-a iubit cu toată inima, cu tot sufletul. În acele clipe nu puteam să vorbesc. Cuvintele nu se potriveau cu durerea din sufletul meu… Boris Todirel-optimistul și neînvinsul- a fost învins de un cancer la organele interne. Pleacă la Domnul încă un brad din breasla jurnalismului sorocean, care a trăit și a visat așa cum i-a fost dat, un om frumos și luminos, deștept și cultivat. Poate că acolo în ceruri, alături de cei doi Ioni –Spinei și Talmaci, va scrie și mai frumos și mai cald decât a făcut-o pe pământ. Știu, fiece amănunt din relația noastră colegială o să-mi trezească amintiri, o să-mi aducă o alinare… Acum, însă, golul sufletesc e chinuitor…Dumnezeu să-ți ierte păcatele cele de voie și fără de voie, neasemuit coleg BORIS TODIREL și să-ți facă drumul ușor spre Împărăția Cerească, spre Limanul cel Liniștit și Fericit!
Închei acest text cu mesajul de Adio al jurnalistei radio, Lidia Pușcașu, născută la Sofia, Drochia: „Chiar daca ne-am intalnit extrem de rar (doar cand mai trecea pe la TVM), BT(așa îl numeam noi), a fost unul dintre cei mai dragi colegi de grupă… Un Om de Mare Omenie, Simplu, Onest, bine pregatit in meserie…DRUM LIN PRINTRE STELE, BORIS TODIREL…Odihnește-ți in Pace Sufletul, in loc Luminat, in loc cu verdeata, acolo unde nu exista durere,nici intristare, ci … doar VIATA FARA DE SFARSIT… Condoleante familiei…
Nina Neculce
