Absolvenții renumitei Școli nr.1 din orașul Soroca, promoția anului 1975 au sărbătorit recent jumătate de veac de la absolvirea școlii. Cu amintiri de neuitat și licăr în priviri i-am surprins adunându-se lângă Cetatea Soroca. Într-un freamăt al emoțiilor reale curgeau îmbrățișările. Unii se recunoșteau cu greu, căci nu se mai văzuseră de 50 de ani, alții discutau deja, absorbiți de amintiri, dar cu toții trăiau clipe de veselie și fericire. Îi priveam, îi admiram și mă bucuram și eu de tot ce vedeam. Fețe cunoscute și mai puțin cunoscute. Am intrat în vorbă cu ei.
Amintiri, amintiri…
„Sunt Natalia Cernei. După absolvirea școlii am mers la facultate la Kiev. Biografia de muncă am început-o la Chișinău la fabrica de confecții „Făurarul”, unde sub conducerea mea lucrau 900 de angajați. Am muncit acolo 33 de ani. Acuma sunt la pensie, dar continui să mai muncesc. Am venit la această întâlnire cu dor și drag de foștii colegi. Încerc niște emoții extraordinare. Cu mulți colegi nu ne-am văzut 50 de ani. Amintiri foarte frumoase! Avem un program, care o să ne încarce cu cele mai plăcute emoții. Aici e doar începutul.”
„Sunt Valentina Chistol. Copleșită de emoții. Anii de școală au fost foarte frumoși. Școala mi-a deschis drumul spre facultate. Am absolvit Facultatea de Litere din Chișinău. Am lucrat prin mai multe organizații. De 15 ani sunt la Biblioteca Academiei de Științe. Această întâlnire ne dă senzația că ne întoarcem în acei frumoși ani de școală, care s-au derulat în acest oraș pe care l-am regăsit schimbat în bine.”
Pe doamna Larisa Sapojnic (Pogorevici) o cunosc de ani buni. A lucrat la Consiliul Raional în secția de finanțe cu mai mulți președinți: Arnautu, Vasile Lupușor, Mircea Martâniuc, Anatolie Prisăcari, Efim Agachi. Cu lumina bucuriei pe chip mi-a relaltat: „Îmi pare foarte bine că ne-am reîntâlnit cu colegii de promoție. Cum stăm și povestim așa a trecut și viața noastră. În clasele primare am avut o învățătoare foarte bună – Sofia Iulievna, nu-mi aduc aminte numele de familie. Și în clasele mari ne-au educat și instruit foarte-foarte buni profesori Am plecat la Universitatea de Stat la facultatea de Economie având o bază bună de cunoștințe. Am revenit la Soroca după absolvirea facultății și am muncit mulți ani la Consiliul Raional. Apoi am plecat la Chișinău să fiu mai aproape de fiică și de nepoți. Din 2015 muncesc în contabilitate la Liceul „Vasile Vasilache”. Ziua de azi e una specială. Trăiesc emoții de nedescris, atâta bucurie pe fețele tuturor!”
Nicolae Romașcan:„Să fie o întâlnire de aur”
Mă amestec printre ei. Domnul profesor Valentin Coșciug de la Colegiul de Arte „Nicolae Botgros”, care a fost coleg cu ei, face apelul. În grupuri mici toți deapănă amintiri. Cu amintirile pe buze e și doamna din fața mea cu care fac cunoștință : „Tatiana Mărginean. Muncesc la Râbnița. Sunt medic. M-am stabilit acolo din 1984, imediat după absolvirea Institutului de Medicină. Bucuroasă de întâlnire. Mulțumesc colegilor care au organizat. Cu 10 ani în urmă ne-am mai întâlnit, dar am fost mai puțini atunci, acum suntem mai mulți. Noi avem un coleg, Oleg Borodin, care locuiește în Sevastopol. La 25 de ani el ne-a organizat întâlnirea. Acuma nu poate veni în legătură cu războiul din Ucraina. Cu regret, doi colegi nu mai sunt în viață – Ion Cepurjinschi a murit de COVID, iar pe Valeriu Nicu l-a doborât o pneumonie acută… De unde am putut astăzi am venit și e frumos. Încă odată le mulțumesc organizatorilor!”
Încerc să aflu cine a venit cu ideea. Cineva îmi arată cu degetul spre cel mai înalt dintre colegi. Altcineva îi rostește numele – Nicolae Romașcan. Născut la Stoicani, locuitor al orașului Soroca de ani buni. M-a cuprins într-un zâmbet larg și mi-a vorbit: „Sunt foarte mulțumit că am făcut acest pas. M-am gândit că ar fi minunat să ne revedem după 50 de ani. Într-o căsnicie se consideră „nuntă de aur”. De ce să nu fie și la noi o întâlnire de aur?! Am făcut lista cu colegii care au plecat după 8 clase și cu cei care au absolvit 10 clase – în total 42 de oameni. Din păcate pe trei nu i-am putut găsi.”
Chipul doamnei din fața mea îmi este cunoscut. Încerc să-mi amintesc cine e, iar dumneaei se grăbește să se prezinte: „Maria Ceban. Am plecat din școală după clasa a opta, cum era atunci. Am terminat Colegiul Pedagogic din Soroca. Facultatea am făcut-o la Bălți și m-am întors înapoi în orașul meu la Colegiul „Mihai Eminescu”, unde muncesc până în ziua de azi. Trăiesc cu intense vibrații sufletești clipele revederii.”
Cu har și dar de povestitor vorbește Silvia Grossu (Donos)
Închei acest tur de orizont lângă Cetatea Soroca printre elevii de ieri cu cea care mi-a fost colegă de facultate și pe care o cunosc din august,1975. Aunci, când după primul examen de admitere stătea pe pragurile Blocului Filologilor de la Universitatea de Stat, radiind de fericire. Regretata Nina Șarco (Jovmir), care era în anul V la acea vreme și ne ghida în calitatea ei de șefă a „Ștabului abiturientului” o anunțase că este studentă. Fiind medaliată cu aur a reușit dintr-un examen. Este vorba de conf. univ., dr. Silvia Grossu (Donos), autoare a mai multor cărți. Draga mea colegă de facultate a mărturisit că respectul, bunul simț pe care le aveau pentru profesori erau speciale. Cu harul și darul ei de povestitor e gata să-ți vorbească despre anii de școală ore în șir: „Am venit la Școala nr.1 în clasa a IX„A”după ce am absolvit școala de 8 ani din satul Cureșnița Nouă. Eram foarte îngrijorată și parcă speriată cu cine o să fiu în clasă. Când ne-au spus că o să fim în clasa „A”, noi trei din Cureșnița Nouă, eu, Nina Badea și Mariana Topală am rămas stupefiate știind că în clasa „A” la oraș erau cei mai răzvrătiți, fii de șefi, de diferite personalități și selecția lor era totdeauna așa ca să fie clasa de bază, o clasă model. Ne-am gândit că o să fie o rbeliune când o să ne vadă pe noi. N-a fost așa, ne-am bucurat de o primire foarte caldă, n-am avut adversități. Am descoperit o clasă de oameni cu bun simț, care ne-au lăsat să ne integrăm, care nu ne-au respins, care au fost bine educați, bine crescuți acasă și deaceea ne-a fost ușor să ieșim în larg din această clasă a X„A”, promoția 1975 a Școlii nr.1 din Soroca. Am avut colegi care și-au demonstrat deschidere ca pentru rude, ca pentru oameni apropiați, cum au fost Tanea Valuță, Nadejda Hodorog, sau cei deja veniți din alte sate, care tot s-au integrat în această clasă, cum a fost de exemplu buna mea prietenă Svetlana Tăbârță din Regina Maria. E adevărat că noi eram copii nu doar cu note bune, eram cu o pregătire bună. Școala noastră din Cureșnița Nouă a avut un corp profesoral didactic de excelență. Și acum transmit pe această cale salutări doamnei Cebotari Eudochia Cuzminicina care la vârsta de 93 de ani ne-a primit recent, ne-a recitat versuri și ne-a cântat cântece pe care noi le cunoaștem de atunci când făceam cu ea cor, manifestări la Soroca.
Acum despre profesorii de la Școala nr.1. Au fost deosebiți. Ne-au oferit o pregătire foarte bună, dar și noi cei veniți din sate „rupeam cărțile”. Din cinci clase de a X-a, care au absolvit atunci școala, numai eu și consăteanca mea Nina Badea am obținut medalia de aur. Am venit aici, ne-am integrat într-o clasă puternică pentru care trebuia să facem față și cu profesori care aveau exigențe extraordinare, mai decât cele din satul meu și am ieșit în final cu cunoștințe temeinice, care ne-au permis să intrăm la facultate și să confirmăm medaliile. Pe calea aceasta vreau să le mulțumesc lui Isaac Iosifovici Comarov, profesor de limbă română adevărată. Într-o zi el ne-a spus: „Azi avem cenaclu și vom învăța poezia lui Bucov.” Eu zic mirată:„ Bucov! La cenaclu!” Și el mi-a răspuns: „Până la 1940, când el a fost poet.” Așa o frază încăpătoare. Nu a fost tribunul unui regim, dar a fost poet. Și ne-a adus poezia lui Bucov până la ”40. Vă dați seama ce profesori aveam noi! La franceză a fost o perioadă bolnavă profesoara noastră și a venit Lia Abramovna Nuveliman. Făcuse studii la Sorbona. Era îmbrăcată ca o franțuzoaică. Cu băsmăluța pusă în manșetă la trei sferturi, cu șosețele și pantofiori parcă veniți din evul mediu. Ne uitam la ea cu mirare și încântare. Când a deschis gura vorbind o franceză perfectă, mi-am zis: „Doamne eu vreau să cunosc franceza!” Grație Liei Abramovna eu am făcut lecții suplimentare și am avut prilejul să particip pe la toate felurile de concursuri republicane și unionale. Eu am fost la Olimpiada republicană în clasa a X-a și am luat locul I. Și Roza Lazarevna, și familia Kolker, dar și conducătorul nostru de clasă Mihail Plotean au fost minunați! Nu pot s-o uit pe Raisa Iacovlevna Spinei, profesoară de biologie – o profesoară de o cumsecădenie extraordinară, care ne organiza pentru cercul Tânărului Naturalist, pentru olimpiade la biologie. Aveam în palmares atâtea Diplome când m-am dus la facultate, chiar nu putean să nu intru din prima. Eram tare bucuroasă aunci când am aflat rezultatul de la Nina Șarco. Nu știam ce să fac. M-am dus la poștă și am trimis telegramă la părinți. Până am ajuns acasă mama urzise un covor pe care l-am țesut în trei săptămâni cât voi ați susținut examenele, apoi l-am vândut și mi-am cumpărat tot de ce aveam nevoie pentru anul I de studii.
Le datorăm atât de mult foștilor profesori de la fosta Școală nr.1 din Soroca! Vrem să mergem acum la morminte să depunem câte o floare, să aprindem o lumânare.
Oameni buni! Apreciați-i pe profesori atât cât sunt în viață. Dacă îi știți într-un spital, luați o floare, luați-vă pe voi și duceți-vă și spuneți-le cât de mult le datorați!Acesta e rolul lor. Ei sunt ca niște grădinari, care mereu au grijă de plantele din grădina lor. Noi suntem acele plante. Mulțumim Domnului că am crescut și am devnit arbori. Am fost la olimpiade și în clasa a IX-și în clasa a X. Mergeam nu atât că îmi era drag obiectul, dar îmi era dragă profesoara sau profesorul și mă duceam ca să nu înșel atâta avans de încredere. Azi avem multe de povestit, multe albume de răsfoit…”
În concluzie
Și au tot povestit, au tot călătorit prin amintiri, mergând pe la mormintele profesorilor, la mormântul lui Ion Druță, la școala care i-a scos în lume. Dar școala nu i-a surprins plăcut așa cum se așteptau. Nu au putut să intre în clasa lor, să se așeze în bănci, cum își imaginau, pentru că au găsit ușa încuiată și blocul lor de studii aflat într-o stare alarmantă de degradare. Nu le venea să creadă ochilor că școala lor dragă, plină cândva de lumină și căldutră, cu săli de clasă și coridoare amenajate, cu o curte îngrijită, acum e lăsată să se ruineze. Este vorba de monumentul de arhitectură și artă de importanță națională, clădirea fostului liceu de fete „Domnița Ruxanda” care din 1946 până în anii ”70 a adăpostit Școala Medie Moldovenească nr.1, apoi edificiul a trecut, după cum bine se cunoaște, în administrația Școlii Pedagogice, azi Colegiul „Mihai Eminescu”. Au aflat cu tristețe că din 2015 clădirea nu mai este funcțională. Mirați și nedumeriți s-au întrebat cum de o asemenea perlă, inclusă în lista monumentelor ocrotite de stat, e lăsată să se ruineze?! Chiar nu se pot găsi mijloace pentru a-i reda viață acestei clădiri? Păcat, mare păcat, și-au zus. Dacă studenți sunt mai puțini, aici i-ar sta bine, spre exemplu, bibliotecii publice „Mihail Sadoveanu” care se înghesuie în clădirea ei, a punctat doamna Silvia Grossu. Cu gândul de a bate pe la ușile celor responsabili pentru conservarea și restaurarea clădirii, elevii de ieri ai promoției anului 1975 de la Școala Medie Moldovenească nr.1 s-au întors pe la casele lor.
Text și foto Nina Neculce
