Las viața să curgă așa, cum vrea ea
Activitate: actor
Născut: 19 iulie, 1990, Chișinău
Familie: soția Olesea, fiul Mihai, fiica Ilinca
Zodia: rac
Calități apreciate: prietenie, hărnicie, înțelegere, simplitate
Mâncarea preferată: pregătită de soție
Copilărie modestă, dar interesantă
Suntem doi frați, acum fratele e plecat în Canada. Am copilărit în cămin, viața era simplă, dar interesantă. Copilăria noastră a fost trăită în ogradă, cu mingea la fotbal, alături de prieteni, cu care încă ținem legătura. Părinții noștri, ca mulți alții din generația lor, au fost oameni muncitori. Ambii au lucrat ani buni la uzină, după anii ’90 uzinele s-au închis rând pe rând. Mama a început să vândă la piață, mai târziu am preluat și eu acest „pseudo-business”. Tata a continuat să muncească până a ajuns la pensie. Noi, am crescut, am trecut prin provocări, dar le-am depășit pe toate.
Primii pași pe scenă
Amintirile din școală sunt printre cele mai frumoase. Începând cu clasele a VII-a, a VIII-a, și până în liceu, chiar mă trezeam dimineața cu bucurie, aveam o satisfacție sinceră că merg la școală. Poate nu mergeam la toate orele, dar cu siguranță mergeam să-mi văd colegii. A fost o perioadă plină de energie. Tot la școală am prins gustul pentru scenă. Am făcut acordeon, am fost în cor, în clasa muzical-corală, locul unde am avut și primele apariții scenice în rol de comic umorist. Acolo s-a născut ideea asta de prezență artistică. Le sunt recunoscător profesorilor care m-au încurajat. Chiar și acum, când mă întâlnesc cu ei, mai ales că fiul meu învață în același liceu, le mulțumesc din suflet.
Tată, între scenă și acasă
În calitate de tată, sunt… sever. Chiar dacă uneori sunt absent, asta și este partea mai puțin plăcută a profesiei. Meseria noastră vine cu reacții adverse: drumuri, oboseală, gândul în altă parte. Dar, chiar și așa, mă străduiesc să fiu prezent, darnic, să nu le refuz copiilor prea multe. Poate nu e mereu corect, fiecare părinte simte și decide cum poate. În fața lor încerc să fiu ferm, dar în gândul mă gândesc “Ce vorbești, până la urmă e copilărie!”. Nu vreau să-i văd făcând prostii peste nivelul vârstei lor, cam asta e limita mea. Sigur, mai ridic tonul, mai scap o vorbă, dar nu din răutate. La urma urmei, copilăria trebuie trăită frumos, cu dragoste, dar și cu reguli.
Dragoste în timp
Nu prea cred în dragoste la prima vedere. La mine cu soția a fost mai mult o simbioză, o înțelegere tăcută care s-a construit în timp. Am cunoscut-o pe soția mea la muncă, eu lucram ca bucătar, iar ea a venit într-o zi în localul unde eram angajat. Am schimbat câteva vorbe, am făcut cunoștință, și ceva s-a legat.
Timp pentru mine
Îmi plac filmele, mai ales când pot sta acasă și… să nu fac nimic. Să privesc un film bun, să mă liniștesc. Uneori mai citesc, nu sunt genul care citește cărți zilnic, dar mă prinde câte o zi în lună în care deschid o carte și vreau să citesc. Îmi place și sportul, sincer, dar din lipsă de timp îl practic mai rar decât mi-aș dori.
Moștenirea modestiei
Cred că una dintre calitățile pe care le-am moștenit de la părinți este modestia. La ei era o normalitate. N-au fost niciodată oameni care să se laude sau să ceară atenție. Și asta, cumva, s-a lipit și de mine, deși în meseria mea, modestia nu e chiar foarte valoroasă. Uneori trebuie să lupți, să te impui, să ieși în față. Copiii cred că nu vor prinde această calitate, pentru că la mine nevasta are cu totul altfel de caracter, așa că eu sunt ultimul din “mohicani”.
Muzica și liniștea
Ascult muzică în funcție de dispoziție. Nu am un gen anume, îmi place tot felul de muzică, câtă vreme se potrivește cu starea din momentul respectiv. Uneori, conduc fără muzică sau radio, doar eu și gândurile mele. Îmi place chiar să ascult sunetul asfaltului de sub roți. Pentru mine, muzica nu e o necesitate, dar e o sursă puternică de inspirație. Aș zice că jumătate din starea mea creativă vine din muzică.
Despre prietenia adevărată
Cred mult în prietenia adevărată și am avut norocul să o simt anul trecut. Este reală și, mai ales, important e să fii și tu deschis și receptiv la ea.
Cariera în umor
Cariera mea în umor nu a început ca o chemare, ci mai degrabă ca o pasiune personală. Îmi plăcea să ies pe scenă, iar cu timpul această plăcere s-a transformat într-un job. Acum e un lucru stabil, dar, uneori, îți dorești și o pauză. Ai momente când simți că trebuie să te deconectezi, dar, în același timp, îți e dor de acele momente de pe scenă. La început, când eram doar un tânăr plin de energie și visuri, era altfel. Acum, pe măsură ce cariera crește, trebuie să găsești un echilibru între viața profesională și cea personală. Unii pun accent pe carieră, alții pe familie. Fiecare își alege calea, dar cel mai important este să găsești un mijloc de aur.
Las viața în cursul ei
Sunt o persoană care nu prea anticipează multe lucruri. Nu sunt genul care să-și facă planuri detaliate pentru viitor, să spună „vreau asta, vreau aia”. Când eram la liceu, sincer, nu aveam nici o idee despre ce va urma. Cumva, las viața să curgă așa, cum vrea ea.
Cravata și stilul personal
Cravata o port din când în când, pentru că job-ul o cere, dar, recunosc, uneori poate fi un disconfort fizic, depinde de cămașă, de cum se așează, de cum o așezi. Dar, în ciuda acestui disconfort, îmi place să o port. Are ceva, chiar dacă o porți în față, parcă îți îndreaptă spatele, iată așa o reacție are.
Banii din umor în Moldova
Noi cumva trăim… Este posibil să câștigi din umor, dar nu e o piață largă, nu avem aceeași expunere ca în alte locuri. Totuși, nu avem de ce să ne plângem. Există oameni care câștigă mult mai puțin decât noi.
Fericirea în viața de zi cu zi
Nașterea copiilor sunt acele zile cele mai fericite, nunta,după masa mare, când s-au numărat banii. Aaaa… și câteodată când soția pleacă la Drochia și eu rămân singur acasă, doar câteodată și doar pentru o zi, că următoarele zile deja devin triste că o aștept înapoi.
Zilele triste
În ultimul timp am zile triste. Asta face parte din viață, probabil.
