Boris și Elena Codreanu sunt două persoane care au devenit în timp un simbol al educației în satul Cașunca, raionul Florești, a căror activitate didactică a lăsat o amprentă frumoasă asupra elevilor și colegilor alături de care au activat. Cu o carieră deosebită în domeniul pedagogic, fiecare dintre ei a dedicat decenii de muncă formării tinerelor generații, contribuind la dezvoltarea educației și la promovarea limbii și literaturii române. Elena Codreanu, cu o activitate de 53 de ani în spate și Boris Codreanu cu 42 de ani de activitate, inclusiv în funcție de director, sunt un exemplu de dăruire și responsabilitate.
Boris Codreanu a fost director al școlii din Cașunca timp de mai mulți ani, iar pentru primii 5 ani de activitate în această funcție, a fost distins cu medalia „ За трудовую доблесть”, o onoare semnificativă acordată celor care au adus o contribuție deosebită la dezvoltarea muncii. Mai târziu, domnul Codreanu a primit distincția „Eminent al Învăţământului Public”, o recunoaștere a meritelor sale în domeniul educațional.
Drumul pedagogiei
BC: M-am născut în satul Stoicani, raionul Soroca. Am terminat 7 clase în satul natal, 11 clase în Soroca și apoi am absolvit Institutul Pedagogic din Bălți în 1969, obținând diploma de profesor de limba și literatura română, atunci moldovenească. Din anul IV am fost angajat într-o școală într-un sat rusesc, deoarece nu erau suficiente cadre didactice în școlile ruse. Ulterior, după examenul de stat am fost numit profesor în școli moldovenești, am mers la Roșietici, unde am avut o experiență foarte valoroasă, cea mai de bază poate. În 1976 am fost numit director al școlii din Cașuca, unde am lucrat timp de 5 ani. Apoi, am lucrat Președinte a Sovietului Sătesc, și alte funcții, iar în 2004, am fost ales din nou director al școlii din Cașuca, unde pe parcursul a 6 ani și jumătate am îndeplinit această funcție. Tot 6 ani și jumătate am activat ca director adjunct, dar și ca profesor și diriginte.
EC: M-am născut în 1949, în localitatea Domulgeni, într-o familie de oameni simpli, muncitori și harnici. La 16 ani, am început cariera în pedagogie, în Roșietici, lucrând timp de 10 ani ca instructoare superioară de pionieri, fiind alături de copii într-o perioadă frumoasă. După acești 10 ani, soarta ne-a unit, ne-a adus în Cașunca, unde am trăit și lucrat timp de 49 de ani. Am absolvit Universitatea de Stat „Ion Creangă” și am continuat să lucrez aici ca profesoară de limba și literatura română.
Dragostea pentru profesie
EC: Am dezvoltat la elevi dragostea de a vorbi frumos, pentru cultura vorbirii. Le-am oferit tot ce aveam mai bun din sufletul meu, iar aceștia au îmbrățișat diverse profesii, de la profesori de limba română, la medici, chiar și cei care nu au terminat studiile superioare, sunt gospodari, cu tradiții și mereu au o vorbă bună pentru toți.
BC: În familia noastră, educația a fost o tradiție. În neamul nostru, am avut pedagogi. O soră a tatălui a fost căsătorită în satul Răduleni, cu un învățător, Boris Emilianovici Gavronschi. Nu doar că port numele său, dar am fost îndemnat să-i urmez și profesia. Cu mâna pe inimă, spun că m-am dedicat acestei profesii și am avut multă încredere că pot să dau tot ce am mai bun elevilor mei. Când am fost mutat ca director la școala din Cașunca, copiii din Roșietici plângeau că plec de la ei.
Munca modestă de profesor
EC: Nu am regretat niciodată profesia aleasă. Trăiam din puținul pe care-l aveam, dar nu împrumutam niciodată. Mâncam ce aveam, creșteam legume, mai cumpăram câte ceva, haine ne cumpăram, deoarece trebuia să fim la nivel. La început, am lucrat cu un salariu de 47 de ruble, iar o pereche de pantofi costau 10 ruble. Ne duceam la nunți, la cumătrii, la petreceri, iar banii ajungeau cumva, chiar și la casa de economii puneam, știam că într-o zi o să reușim să ne construim ceva a nostru. Salariul a crescut cu timpul, ajungând la 75-100 de ruble, iar un director de școală primea 147 de ruble, mai târziu salariul a ajuns la 200 de ruble, era o perioadă în care nu se câștigau mulți bani, dar îți ajungea pentru un trai modest.
BC: Aveam și pământ, am avut normă de sfeclă, de porumb, 35 de ari de pământ, țineam o vită, un porc, iar toate acestea ne-au ajutat să facem față. Nu ne-am dus niciodată la bancă pentru împrumuturi, ci am muncit din greu pentru ceea ce aveam. Tot ce câștigam era investit în familie, în copii și în gospodărie.
Schimbările și modernizarea
EC: Dacă v-aș spune ce condiții erau atunci când am început activitatea… La început, făceam focul în sobă și elevii își puneau mânușile pe mâini pentru a rezista frigului, dar în ciuda acestui lucru, învățau. Școlile s-au schimbat, s-au modernizat. Este păcat ca unii copii să nu aprecieze aceste condiții moderne, mai ales că profesorii le oferă tot sufletul și cunoștințele lor.
BC: Schimbările în învățământ sunt semnificative, în special când vorbim despre atitudinea atât a profesorilor, cât și a elevilor față de școală și față de carte. În trecut, învățătorii și profesorii se pregăteau cu multă stăruință pentru lecții și se străduiau să le ofere elevilor cât mai multe informații. Elevii, la rândul lor, aveau o mare responsabilitate, fiind bine educați acasă, iar părinții aveau un rol activ în monitorizarea progresului lor școlar. Profesorii erau foarte respectați. Profesorul era un Dumnezeu pentru elev și pentru părinți.
Exigența, un pas spre dezvoltare
BC: Exigența a fost mereu o parte importantă din viața mea, atât în familie, cât și în muncă. Nu am fost niciodată dur, dar am avut mereu așteptări mari de la mine și de la ceilalți. Când ceream ceva, o făceam pentru binele lor, nu pentru a le face rău. Exigența vine dintr-o dorință de a-i ajuta să crească și să se dezvolte. Mereu le arătam cu bunătate că ceea ce cer este pentru beneficiul lor. Dacă nu aș fi avut aceste cerințe, nu ar fi fost rezultate. Și astăzi, când mă întâlnesc cu foștii elevi, mulți dintre ei îmi mulțumesc pentru felul cum am fost. Aceasta este recompensa pentru munca depusă și pentru faptul că le-am arătat că exigența este un pas spre dezvoltare.
Profesori și părinți
EC: Odată am primit o scrisoare de la fiul meu, care studia în România. Era o scrisoare în care îmi mărturisea că, deși m-am dedicat mult copiilor din sat, el se simțea puțin neglijat. Poate a fost dorul de casă și de părinți care l-a făcut să simtă asta, dar cu toate acestea, mărturisea că nu a simțit aceeași atenție din partea mea, ca și elevii mei, i-am zis atunci: “Viorel iartă-ne!”. Cuvintele acelea mi-au atins inima și am păstrat acea scrisoare, chiar dacă mi-a fost greu să o citesc. O am și acum, cu două foi pline de gânduri și sentimente, în care se simțeau și lacrimile ce însoțeau cuvintele lui. A fost o lecție pentru mine, că, uneori, chiar și în iubirea și dedicația față de ceilalți, nu trebuie să uităm de cei dragi, de copiii noștri.
Relația dintre profesori și elevi
BC – EC:. Este adevărat că în zilele noastre copiii au mult mai multe drepturi, dar acest lucru nu înseamnă că totul se face în favoarea lor. În trecut, profesorul avea mai multă autoritate, iar elevii se temeau de pedepse și consecințe, iar disciplina era impusă destul de strict. Cheia stă în echilibrul dintre a impune autoritate și a oferi sprijin și îndrumare. Aș spune că este important ca profesorii să își mențină respectul și autoritatea, dar și să arate empatie față de elevi și să înțeleagă nevoile și realitățile acestora.
Menirea profesorului
EC: Am crescut oameni, oameni pentru țară și pentru neam, așa am înțeles că viața nu a trecut în zădar. Amintirile care le avem în școală nu pot fi niciodată uitate. Când m-am despărțit de școală, am făcut-o cu lacrimi în ochi, simțeam că nu puteam merge pe drum spre casă. În fiecare 1 septembrie, când auzim clopoțelul, vocile elevilor, ne macină dorul de școală. Am muncit mult și am dat tot ce am avut mai bun pentru a-i învăța pe elevi.
BC: Să fii pedagog înseamnă să ai un har special. Dacă nu ai vocația, e mai bine să nu te apuci de această meserie. Este o muncă grea, dar importantă. E îmbucurător faptul că statul începe să acorde mai multă atenție părții materiale, ceea ce e bine, dar nu trebuie să căutăm doar bani, ci să ne concentrăm pe educație și pe formarea unei noi generații de oameni buni și demni.
Boris și Elena Codreanu sunt un exemplu de dedicare, profesionalism și iubire față de meseria lor, iar dedicarea și realizările lor vor rămâne pentru totdeauna în memoria celor care i-au cunoscut și au învățat de la ei, ori nu în zădar se spune „Un profesor nu este doar o persoană care predă o lecție, ci un ghid care deschide mințile și inimile celor care îl ascultă.”
