Fără cravată cu Svetlana Păunescu

0
668

„Cartea a fost cea mai mare zestre pe care ne-au dat-o părinții și pentru care rămân recunoscătoare”

CARTE DE VIZITĂ

Funcție: Vicepreședinta raionului Soroca
Născută: 10 octombrie 1970
Familia: Soț, 2 copii, un nepot.
Zodia: Balanță.
Culoarea preferată: Roșie.
Mâncarea preferată: Toată mâncarea preparată cu dragoste.
Anotimpul preferat: Toamna.


— De unde începe firul vieții?
— M-am născut în satul Tătărăuca Veche, pe atunci rnun. Dondușeni, într-o familie de oameni simpli. Tatăl meu a absolvit Colegiul Tehnic Agricol din Soroca și a activat în satul natal în calitate de șofer, mecanic, brigadier, specialist în aprovizionare. Era un om calm, cumpătat și înțelept, care ne cânta cântece vechi românești și ne recita serile, la gura sobei, din Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, etc. A fost omul care mi-a marcat destinul, fiind sprijinul și puterea mea, fiind persoana căreia mă confesam, care mă susținea și încuraja mereu. Mama și-a făcut studiile la Colegiul de medicină din Cahul, dar, deoarece în satele din nordul republicii mereu era criză de locuri de muncă, a însușit ușor alte profesii, astfel încât pe lângă asistentă medicală a fost și șefa oficiului poștal din sat, și directoare la grădinița de copii, și angajată a filialei băncii de economii. Pe lângă toate, mămica, așa îi spuneam noi, eu și sora mai mare, era o meșteriță neîntrecută. Broda, cosea, țesea, împletea, astfel încât în casa noastră mereu era sau mașina de brodat deschisă, sau războiul de țesut, sau gheme de lână cu andrelele înfipte în ele.
Am o soră mai mare cu care am copilărit și care mi-a altoit dragostea de lectură, de la ea am învățat multe lucruri, ea a fost în copilărie idolul meu, pe urmele ei am pășit, mergând la facultatea de filologie a Universității de Stat din Moldova.
Un rol deosebit în drumul meu spre devenire l-au avut cele două bunici. Una, cea de pe mamă, m-a învățat să iubesc viața, împletind în firul existenței mele cele mai vii și mai aprinse culori, ea fiind o fire deschisă, pozitivă, rezilientă, având un caracter puternic care o determina să nu se dea bătută niciodată, chiar dacă viața nu i-a fost deloc ușoară. Cealaltă bunică m-a învățat să primesc lucrurile și oamenii așa cum sunt ei, să-i înțeleg și să-i ajut când pot; fiind analfabetă, avea o înțelepciune proverbială care cumula istoria, tradițiile și poveștile întregului neam (de la ea am auzit basme fascinante despre fii și fete de împărat, despre întâmplări cu Zmei și Zâne, unice în felul lor, pe care nu le-am regăsit mai târziu în nicio culegere de basme). Probabil că bunica era talentată și mânuia cu dibăcie cuvântul, da poate că avea și o memorie bună și acele povești erau de demult, de foarte de demult, de când bunica era copil. Și dacă de la bunica cea de la Visoca am învățat să iubesc viața, cealaltă bunică m-a învățat să nu mă tem de moarte, privind fenomenul cu o seninătate de invidiat și acceptându-l ca pe ceva firesc și necesar. Ași putea vorbi despre ele la nesfârșit, atât de mult au însemnat în viața mea și atât de mult le-am iubit.

— Ați fost un copil șotios?
— Nu am fost un copil șotios. Am fost mai degrabă unul cuminte și ascultător. În familia noastră rolul de copil șotios, chiar rebel, i-a revenit surorii mele, Angela.
Eu vroiam foarte mult să plec la școală. Vroiam să merg la școală bine pregătită și-i rugam pe ai mei să mă învețe a citi. Dar erau mereu ocupați, și-apoi credeau că este prea devreme. Atunci eu am aplicat un șiretlic. Mă apropiam de fiecare (mama, tata, sora) și le spuneam că nu vreau să mă învețe a citi, ci doar să-mi spună ce literă e asta. Astfel pe zi învățam minim 3 litere din alfabet. Peste puțin timp știam a citi. A urmat clasa I și marea mea dezamăgire, pentru o lună și 10 zile care nu-mi ajungeau până la 7 ani am fost respinsă. Disperarea mea era fără margini, dar continuam să merg în fiecare zi la școală. De fiecare dată, când eram așteptată la colțul școlii de directorul adjunct care mă întorcea acasă pentru că nu aveam încă 7 ani, alergam plângând la mămica. Ea mă lua de mână și aterizam drept în cabinetul directorului de școală, care era coleg de clasă cu mama mea. Eram grabnic restabilită în rândul elevilor, ca a doua zi să se repete toată istoria. Așa a fost până la sfârșitul semestrului I. Abia după anul nou, ținând cont de rezultatele mele strălucite la învățătură, am fost înscrisă în catalog, devenind elevă cu drepturi depline.

— Cine vă citea povestea de seară?
— Mi-am petrecut copilăria, în mare parte, la bunei, de aceea povestea de seară o auzeam cel mai des de la ei.

— Ce ai învățat de la părinți?
— Cred că caracterul și personalitatea omului se fundamentează în primii 7 ani de viață. Părinții sunt cei dintâi învățători, iar acasă este cea mai bună școală. Tot ce sunt și ce am reușit în viața asta, datorez, în primul rând, părinților mei. M-au învățat să fiu Om, să-mi respect semenii, să fiu onestă și răbdătoare. Și-au dorit să fim oameni cu carte, spunându-ne mereu să învățăm, absolvindu-ne de muncile grele și stimulându-ne pentru rezultatele de la școală. Eu și sora eram împătimite de lectură, citisem toate cărțile din bibliotecile satului, apoi ne-am apucat de cumpărat cărți, adunând acasă o bibliotecă frumușică. Mama mea zicea, glumind, eu o să dau zestre fetelor mele, când s-or mărita, cărți. Și, cu adevărat, Cartea a fost cea mai mare zestre pe care ne-au dat-o părinții și pentru care rămânem recunoscătoare.

— Ați fost o elevă exemplară?
— Da, am fost o elevă exemplară. Am avut profesori care m-au învățat nu numai din cărți, dar și din viață. Acestora, mai ales, le sunt recunoscătoare.

— Studentă, ați fost la fel de exemplară?
— Anii de studenție au fost frumoși, plini de speranță și vise. Acolo, la facultate, m-am maturizat, acolo mi-am definitivat scopurile în viață, acolo am legat frumoase prietenii.

— Cu ce profesor mergeți prin viață?
— Nu am doar un singur profesor cu care merg prin viață. De fapt, consider că fiecare om cu care am interacționat pe parcurs mi-a oferit lecții. Lecții de viață, din care am învățat cum să fiu sau cum să nu fiu.

— Prima dragoste?
— Prima dragoste am trăit-o în școală. O frumoasă și romantică poveste de dragoste dintre un băiat și o fată de la țară, care mai apoi s-a transformat într-o căsnicie trainică care durează 34 de ani.

— Unde și cum a fost nunta?
— Nunta am jucat-o în sat, în cort. Cu mulți nuntași, cu tradiții, cu nași, cu daruri, așa cum se obișnuia pe timpuri.
Am crescut și educat 2 copii, Cristian și Alexandrina. Ne-am străduit să le altoim calități frumoase, i-am crescut cu grijă și dragoste, și azi ne mândrim cu ei. Cristian are de-acum o familie, ne bucurăm de nepoțelul Daniel care a mers recent în clasa I, Alexandrina este studentă la Universitatea de Medicină din Chișinău.

— Cum arată o duminică perfecta în familia Păunescu?
O duminică perfectă în familia noastră este atunci când suntem toți împreună. Casa se umple de lumină și bucurie, și pentru noi, părinții nu există ceva mai important decât fericirea copiilor noștri.

— Profesoară sau administrație publică?
— Mă simt bine în ambele ipostaze. Administrația publică este un domeniu mai vast și mai nou pentru mine. Sunt o fire dornică să cunosc lucruri noi, îmi place schimbarea, știu să mă adaptez ușor unor noi condiții, de aceea toate schimbările pentru mine sunt niște provocări care îmi oferă șanse noi. Îmi place mult ceea ce fac, în fiecare dimineață vin cu plăcere la serviciu și mă strădui să creez în jurul meu o atmosferă pozitivă, benefică. Iubesc oamenii și mă strădui să dau dovadă de răbdare, înțelepciune, empatie și compasiune.

— Ce calități apreciați la oameni?
— Apreciez cel mai mult la oameni sinceritatea și responsabilitatea.

— Cea mai fericită zi?
— Au fost multe zile fericite. Nașterea copiilor, a nepoțelului, întâlnirile cu oamenii dragi, descoperirea unor noi locuri și oameni (călătoriile).

— Cea mai tristă zi?
— Desigur zilele în care m-am despărțit pentru totdeauna de oamenii dragi: părinții mei și ai soțului, buneii.

— Ce vă liniștește?
— Mă liniștește lectura și plimbările în natură.

— Hobby?
— Lectura, călătoriile, ciclismul.

— La ce visați?
— Visezi la pace, sănătate, bunăstare. Vreau să pot să fiu cât mai mult timp alături de copiii mei, să-i susuțin și să mă bucur de ei.

— Banii aduc fericirea?
— Eu mă conduc în viață de o maximă: Nu-i fericit cel ce are mulți bani, e fericit cel care are atâțea bani cât să-i ajungă.

— Sunteți o femeie fericită?
— Da, cu siguranță, sunt o femeie fericită! Am o casă, o familie, un soț iubitor și grijuliu, 2 copii extraordinari o noră bună și înțeleaptă, un nepoțel dulce, o soră pe care o iubesc nespus, am 3 perechi de fini cununați și peste 100 de finuți botezați, am prieteni, cumătri, colegi, am un serviciu care îmi place, și încă mulți oameni și multe, multe lucruri care îmi colorează existența și mă determină să-mi trăiesc frumos și cu sens zilele. Da, sunt fericită!

— Un mesaj pentru cititorii ”Ziarului Nostru”.
— Doresc să fie pace! Vreau ca fiecare om să fie fericit și împlinit. Vreau ca atunci când întâmpinăm greutăți să avem alături mereu un umăr care să ne susțină! Îmi doresc să primim viața ca pe un dar frumos și unic și să o trăim la intensitate maximă.

PUBLICITATE