Fără cravată cu Dionisii Mitrofan

0
680

„Copilăria de ieri și cea de azi este complet diferită”

CARTE DE VIZITĂ

Funcție: Directorul Liceului Teoretic „Petru Rareș” din Soroca
Născut: 14 octombrie, 1957 în satul Racovăț, raionul Soroca
Carieră: 42 de ani de activitate în pedagogie
Familie: Soția Maria, Fiica Diana, feciorul Radu
Zodia: Balanță
Culoarea preferată: Maro
Mâncarea preferată: Colțunașii
Anotimpul preferat: Primăvara


— Cât de des purtați cravata?
— Cravata o port destul de des, fiindcă un director de școală trebuie să fie un model pentru colegi, elevi și părinți.
— Cine este Dionisii Mitrofan fără cravată?
— Un om de omenie, care iubește viața și oamenii.
— De unde începe firul vieții?
— Firul vieții începe din satul Racovăț, raionul Soroca, într-o familie de țărani. Părinții mei, care nu mai sunt în viață, au lucrat în colhoz, cum era pe atunci. În familie am crescut 3 copii, eu fiind fratele mai mare.
— Fiind „badea” în familie, ați avut o responsabilitate mai mare?
— Eu cred că da. Aveam două surori mai mici cu o diferență între ele de doi ani. Am avut mereu o responsabilitate, să am grijă de ele, să le duc și să le aduc de la grădiniță, dar și să o ajut și pe mama.
— Ați fost un copil cuminte?
— Am fost un copil ca toți copiii, nu am fost „înger” dar în general socot că am fost un copil ascultător. Clar că am făcut și șotii cu băieții din mahala, mai furam câte o cireașă, căpșună, au fost de toate.
— Cum credeți este o diferență între copilăria de atunci și copilăria de acum?
— Este o diferență mare. Astăzi copii sunt preocupați de telefoane și tablete cât mai performante, noi copiii de atunci aveam alte interese și consider că eram mai fericiți. Noi iubeam natura, sportul, scăldatul, ceia ce nu văd eu acum la copiii generației de azi.
— Ce jocuri preferate aveați în copilărie?
— Dacă fetele se jucau mai mult în păpuși, teatru și cântece, atunci noi băieții jucam fotbal. Pe toloaca din sat am improvizat și un teren, unde am montat și două porți, jucam în echipe cu diferite mahalale. Iarna jucam hochei, eu fiind unul dintre cei mai activi jucători. Aveam niște rude la Chișinău, care mi-au adus cadou niște patine, pentru că noi le improvizam. Și astăzi ne întâlnim cu băieții și ne amintim despre timpurile când eram copii.
— Ați fost un elev exemplar?
— Da. Aș spune că am fost un elev cuminte, disciplinat și ascultător pentru că am avut o stimă față de mama și de tata care nu trebuiau „să tragă cu obrazul”. Nu am fost niciodată bătut, am înțeles din privire și cuvânt. Ca și acum și atunci ne organizam întreaga clasă și nu răspundeam la un obiect oarecare, cu toate că erau elevi care știau tema, eram toți pe o poziție.
— Ați luat note de 2?
— A fost, dar nu pentru că nu m-am pregătit, dar pentru faptul că ne organizam și nu răspundeam nimeni din clasă și atunci profesorul punea note de 2 în catalog, de sus până în jos.
— Cu ce profesor mergeți în viață?
— Ana Bujoreanu, profesoara mea de matematică, care mi-a fost și nașă de cununie, ea mi-a învățat și copiii, mi-a marcat viața. Am avut și un profesor de fizică, Vlad Todiraș, un tânăr specialist care avea o manieră deosebită de a preda prin exemple din viață. O manieră pe care o foloseam și eu mai târziu când am venit să predau în școală.
— Se spune că anii studenției sunt cei mai frumoși ani din viață, ai dumneavoastră cum au fost?
— După absolvire a 10 clase a școlii din satul Racovăț, am mers la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți, facultatea fizică și matematică. Cei mai frumoși ani din viața mea, au fost, anii studenției. Cu cei 5 colegi din camera din cămin, nu am stat nici o vară acasă. Am călătorit mult, am fost și în Altai și în Murmansk, care m-a frapat prin nopțile albe, am văzut fluxul și refluxul. Am avut o experiență frumoasă pe care o povestesc de fiecare dată copiilor și celor dragi.
— Prima dragoste?
— Ca și la fiecare copil, prima dragoste a fost în școală, în clasa a 8, a 9. Dar dragostea adevărată am întâlnit-o la Comitetul Comsomolist din Raion, unde Maria era secretară, iar eu venisem ca tânăr specialist la școala nr. 3, actualmente „Dumitru Matcovschi”. Ea fiind din Redi Cereșnovăț, iar eu din Racovăț, ne cunoșteam dar totuși dragostea adevărată a început în 1980 și continuă și până astăzi. Mulțumesc lui Dumnezeu că avem doi copii, o casă frumoasă și avem de toate.
— Ați jucat o nuntă mare și frumoasă?
— Da, am jucat o nuntă mare și frumoasă aici în Soroca. Cu toate că părinții au vrut să o jucăm în sat, noi totuși am optat pentru o nuntă modernă, am închiriat sala de la Școala Cooperatistă, am închiriat autocare, au fost toate rudele de la Racovăț și Redi Cereșnovăț. Am avut o nuntă care ne-a rămas în amintire pentru o viață.
— Cum arată o duminică perfectă în familia Mitrofan?
— Mai deosebite erau duminicile când erau copiii acasă, când pregăteam ceva gustos, mergeam undeva, ne plimbam. Acum când gătim ceva gustos, punem cratițele în mașină și plecăm la copii la Chișinău.
— Copiii au pășit pe urmele tatei?
— Fata – la insistența noastră, pentru că și soția este pedagog de profesie, a absolvit facultatea de matematică și fizică, dar nu a activat în pedagogie. A absolvit mai apoi specialitatea contabil și audit, în care activează până în prezent și suntem mândri de rezultatele ei. Băiatul a absolvit Universitatea Tehnică, specialitatea evaluarea imobilelor. A lucrat la bancă, dar acum este peste hotarele țării, a fost în Franța, acum este în Italia.


— Profesor sau director?
— Profesor. Director nu se naște nimeni, director devii și astăzi ești, mâine poți să nu fii. Sunt scări cu urcușuri dar și coborâșuri, așa că mă strădui să fiu om de omenie, înțelegător dar am și cerințe față de colectiv care trebuie respectate.
— Cea mai fericită zi din viața dumneavoastră?
— Au fost mai multe, când m-am căsătorit, când s-au născut copiii, dar totuși cea mai fericită zi cred că a fost când s-a născut primul copil, fetița. Dar și când s-a născut băiatul a fost o zi fericită, pentru că el îmi va duce numele mai departe.
— Cel mai trist moment din viața dumneavoastră?
— Atunci când mi-am pierdut părinții. Suntem copii atâta timp cât mai avem părinți, iar odată ce-i pierzi, următorul devii tu.
— Ce vă liniștește?
— Ocupațiile pe lângă casă, pe care le-am deprins de acasă de la părinți. Am trăit 20 de ani la bloc, dar nu era al meu, îmi doream tare o casă pe pământ. Acum casa mea, e odihna mea, ies de la serviciu oboist și numai pășesc poarta casei și am o stare de bine. Mă liniștește și o muzică bună, mai ales că am făcut și trei ani de acordeon. Pot să iau instrumentul și să interpretez ceva, lucru ce îmi aduce o satisfacție sufletească.
— La ce visează Dionisii Mitrofan?
— Visul meu este să-mi fie sănătoși copiii, să-și găsească rostul vieții și să avem nepoți. Parcă avem de toate, ne rugăm să fim sănătoși și să fie pace.
— Dionisie Mitrofan este un om fericit?
— Da. Dacă ne-am trezit dimineața și putem vedea, merge, vorbi, suntem sănătoși, asta deja este cea mai mare fericire.

PUBLICITATE