ADIO, PROFESOR DE EXCEPȚIE, OM DE ÎNALTĂ CULTURĂ – VERA TOMA

0
299
Vera Toma la una din şezătorile folclorice, organizată de dumneaei la Casa de Cultură

Mai pleacă la stele un suflet frumos

N-o să uit întâlnirea, primirea care mi-a făcut-o în casa ei spațioasă la început de septembrie, 2020, când am mers să-i solicit interviul pentru rubrica de autor „La sfat cu oameni frumoși”. Mă aștepta cu masa împodobită ca de sărbătoare. Pe fața de masă albă erau așezate tacâmuri de porțelan, pahare de cristal și câteva feluri de bucate, preparate de mâinile ei obosite: zeamă cu tăiței de casă, tocană de legume, clătite cu dulceață de zmeură.

În mijloc un buchețel de flori lângă un platou cu struguri, mere, pere din grădina ei, un ulcior cu compot din fructe și o sticlă cu bere. Eram oaspetele ei și, oricât de modest își ducea traiul cu o pensie de numai 1800 de lei după 42 de ani de muncă, a pus pe masă tot ce a avut mai bun. Și a făcut-o cu eleganță, delicatețe, căldură, așa cum o făcea și la orele de română, și în spectacolele regizate și prezentate în școală, sau în fața locuitorilor satului Cosăuți și chiar în felul ei de a se îmbrăca și a vorbi cu oamenii. Așa a fost omul deosebit – VERA TOMA.

Și-a deschis atunci sufletul ca o floare și am tot vorbit și mi-a povestit ore în șir despre cariera ei de succes, construită din suflet și cu suflet, din dragostea pentru a face lucruri frumoase și dorința de a lăsa ceva în urmă, despre cele mai luminoase momente din viața ei, despre regrete. Era bucuroasă, fericită când a văzut interviul publicat. Nu contenea să-mi mulțumească. După acel interviu ne-am apropiat și mai mult sufletește, țineam legătura, ne făceam planuri pentru noi întâlniri pe malul Nistrului la Cosăuți, sau la Biserica „Sfinții Martiri Brâncoveni” pe care o frecventa cu mult drag… Dar Dumnezeu a avut alte planuri cu ea, ne-a luat-o la cer.
Adio, doamnă VERA TOMA! Rămâi în conștiința noastră ca un simbol de viețuire în FRUMOS și SFÂNT.

Satele rar au noroc de așa oameni

Nu mai e doamna Vera Toma, profesoara mea de română, dedicată profesiei, idealistă, visătoare, generoasă, un adevărat om de cultură și de artă, o intelectuală. S-a stins într-un spital din Chișinău. Nu știu cât i-a luat acest ultim drum de la Chișinău acasă, dar altădată, într-un timp fericit și tânăr, putea să tragă o fugă la Chișinău pentru un spectacol de teatru, să rămână la finii ei peste noapte, ca a doua zi, dis-de-dimineață, să urce în primul autobuz spre Soroca. Nu i se părea prea mult sau prea greu… Uneori mă lua și pe mine cu ea, iar de la Soroca la Chișinău și înapoi discutam multe și mărunte: literatură, filme, întâmplări, amintiri.
Satele rar au noroc de așa oameni. Satul meu a avut. Nu cred că locul ei era la Cosăuți, dar asemenea multor tineri din generația ei și din generația părinților mei, a fost repartizată să muncească la țară și a muncit. I-a învățat pe copiii satului nu numai limba română, ci și să danseze, să cânte, să scrie, dacă asta simțeau că își doresc, să monteze și să joace spectacole, să-și urmeze visele, consacrându-le poate mai mult timp decât le consacra propriilor ei copii. Din grădina noastră, se vedea, noaptea, lumina din cabinetul de română, unde stătea, citea, se pregătea de ore, controla caiete până noaptea târziu. I s-a întâmplat să fie încuiată de paznici în școală, căci geamul cămăruței-laborator dădea în curtea din spate și cui i-ar fi trecut prin cap că mai e cineva în școală la o bucată de noapte.
Ferice de mine că am avut așa o profesoară și ferice de ceilalți copii din sat pe care i-a învățat. De fapt, mi-a fost mai mult decât o profesoară. Casa noastră era aproape de casa familiei Toma, locuiam în aceeași „mahală” și băteam destul de des cărărușa spre ea. De mică, mă înțelegeam bine inclusiv cu băieții ei, dar mai ales cu Viorel, mai aproape de vârstă cu mine. Am o sumedenie de amintiri, cu casa lor, cu sărbătorile pe care le organizam împreună, cu dansurile de pe coridorul lung de la etaj, cu discurile și pickup-ul din verandă, multe amintiri, unele prea personale ca să le pot spune aici, dar toate frumoase, cu miros de parfum franțuzesc, de vopsea tipografică scumpă, cu care erau imprimate revistele în limba franceză la care era abonată. Îmi plăcea să merg la ea, mă simpatiza și simțeam, înțelegeam asta, chiar dacă eram mică, pentru că mă lăsa să mă parfumez cu parfumul de la oglindă, să mă uit în albumele ei cu poze, să răsfoiesc revistele alea fascinante. Am avut de la ea câteva lucruri care m-au făcut să mă simt deosebită.


Regret foarte mult această moarte și faptul că nu m-am întâlnit cu ea de multă vreme. Dar, ca întotdeauna, regretele sunt tardive.
Condoleanțe nu doar rudelor apropiate, prietenilor, ci și satului care nu cred că va avea în curând oameni capabili să facă pentru alții mai mult decât pentru ei, poate chiar niciodată… Dumnezeu să o ierte, iar toți cei pentru care a fost o rază de lumină și speranță să o pomenească!
Diana Iepure,
București

Acum în cer e ora de română

Am vorbit acum două săptămâni în urmă cu ea. Vorbea greu, dar cu multă înțelegere. De fapt, se bucura că era la spitalul în care se trata. Îmi lăudase medicii din jurul ei. Era destul de optimistă. Mă întrebase de cum se pierduse Dabija. „Oare nimeni nu găsise un transport să-l ducă peste hotare?”. A fost durerea ei. Apoi mă întrebase cum au fost înmormântați soții Colac. Îi părea rău că s-au pierdut și ei. Avea grijă să mă întrebe ce am mai scris. Știa să-mi mulțumească pentru puțina atenție pe care i-o dădeam. (Merita un ocean). A știut să încolțească în sute de generații atâta limba română, că azi i-au înflorit pădurile în cer. A știut să lase atâta zestre omenească în suflete de oameni, încât Dumnezeu s-a îndrăgostit de ea. A plecat în anotimpul ei, al lalelelor. Nici o casă nu a știut o frumusețe mai aleasă, decât grădina în care își descânta marea de flori în care puteai să visezi în roșu. Acum nu știu cine mă va întreba despre cum îmi merg zilele. Acum în cer e ora de română… Adio, draga mea profesoară de română, omul care mi-a semănat izvorul în cuvânt, Vera Toma!
De la București,
din inima limbii române, cu drag și prețuire,
Viorica Nagacevschi

A fost o luptătoare

Vineri, 16 aprilie 2021, ora 3.00, a încetat să mai bată inima verișoarei mele, Vera Toma, născută pe 27 martie, 1944 în satul Egoreni. S-a stins o viaţă de om, am pierdut o fiinţă dragă, o rudă de care am fost foarte atașată. A iubit și a respectat oamenii, foștii elevi. Era de o bunătate fără margini. Avea suflet de copil. Se bucura de orice gest, atenție! Era o romantică! Îi plăcea muzica și pe lângă noblețea sufletească, Domnul a înzestrat-o și cu o voce minunată. Cred că foștii elevi au admirat-o nu o singură dată la lecțiile de română, cântând romanțe pe versuri de Eminescu, doine, colinde și multe cântece străvechi. A vorbit mereu o română perfectă, fiind exemplu de patriot adevărat al neamului și al adevăratelor valori! Avea acasă o bibliotecă bogată, cu cărți prețioase, din care sorbea permanent înțelepciunea pe care cu generozitate le-o dăruia elevilor și celor din jur. Din păcate „odihna binemeritată” a fost o povară pentru PROFESOARA, OMUL, DOAMNA – VERA TOMA. Pensia mizeră nu-i ajungea pentru un trai decent, pe care l-a meritat din plin, dar cel mai grav, boala de care suferea din cauza frigului suportat constant în școală și alte probleme. Cu toate acestea a fost o luptătoare. A iubit viața și tot ce e frumos! A lăsat în urmă amintiri luminoase, fiindcă niciodată nu a făcut nimănui vreun rău. A semănat doar lucruri frumoase, dovadă sunt cuvintele și amintirile celor care au cunoscut-o, iar ei sunt foarte mulți, împrăștiați prin toate colțurile lumii. Drum lin, spre Cer, scumpă Vera Toma! Dumnezeu să vă odihnească şi să vă aibă în pază, suflet nobil și curat!

Viorica Ceaicovschi-Popovici, Chișinău

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.