Acum îmi inventez noi vise, pentru că în mare parte am relizat ce mi-am propus
Născută: 22 iulie 1974, orașul Bălți
Copii: Doi
Calitate apreciată: onestitatea
Mâncare preferată: Nu am o preferință
Culoare preferată: în dependență de dispoziție
Copilăria marchează omul
În diferite perioade de vârstă eu îmi aduc aminte despre copilăria mea diferit. Acum îmi dau seama de acest lucru. Nu cred că era foarte deosebită de copilăria oamenilor născuți în secolul trecut. A fost o copilărie cu de toate, cu amintiri frumoase, cu amintiri mai puțin frumoase, cu lecții de viață bune de învățat, cu evenimente care puteau și să nu se întâmple, cu evenimente foarte frumoase care mi-au marcat viața. O copilărie activă, o copilărie influențată de multă lume bună, care apoi a dat roade în tot ce am eu acum în jurul meu.
O șotie care nu se uită
Una din ocupațiile mele preferate și a colegilor mei de la școala muzicală, cei care nu vroiau să meargă la ore, era să venim la școala muzicală, să facem trei cercuri în jurul școlii și să plecăm acasă, de parcă profesoara nici nu a fost la ore. Nu știu dacă asta trebuie neapărat să audă și alți copii.
“La școală mă simțeam ca într-o familie”
La școală am fost un copil simplu, obișnuit. Nu știu de ce profesorii permanent îmi dădeau să învăț niște cântece pe care trebuia să le cânt, apoi la matinee, la concerte, la fiecare careu, cred că și asta apoi a influențat cumva viața mea. Nu pot să spun că eram eminentă sau o perfecționistă, ceea ce ține de studii. Îmi plăcea la școală să vin mai mult să mă socializez cu colegii mei, cu prietenii mei din clasele mai mari, din clasa mea, din clasele paralele.
Prin ce îmi plăcea școala? Și ador acest lucru, prin comunicare. Eu mă simțeam ca acasă, mă simțeam ca într-o familie extrem de mare. Și până acum, cu mulți din colegii mei de școală ne cunoaștem bine, cu unii prietenim. Au trecut mai mult de treizeci de ani, dar eu îi privesc și îmi pare că nu ne-am schimbat deloc. Așa cum am intrat în școală la șapte ani, așa îi țin minte. Pentru mine ei arată la fel ca niște copii de șapte ani, la care țin foarte mult. Noi, în general, ținem unii la alții mult.
“Am avut noroc de prima învățătoare”
Ținem legătura cu prima noastră profesoară, Larisa Ivanovna Samoilova și o iubim foarte mult. Și ne dăm seama că multe lucruri bune în această viață am luat anume de la profesoara noastră, de la prima noastră învățătoare. Și cred eu că cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem, și trebuie să-l urmărească părinții atunci când își dau copilul la școală, e să fie prima profesoară foarte bună, foarte empatică și să aibă colegi de clasă, de școală, cu care ar putea comunica toată viața mai departe. Dar sigur că nimeni niciodată nu poate ghici cum vor merge lucrurile. Eu sunt sigură că am avut mare noroc.
Când s-a născut artista…
Eu nu știu când s-a născut artista din mine…cred că odată cu mine, eu nu am observat acest lucru. Lucrul ăsta îl țin minte mai bine părinții mei, pentru că pentru mine era o mirare de ce toată lumea vrea ca eu permanent ceva, să cânt, să recit, să mă dea la școală muzicală. Uneori mie îmi pare că asta nu era despre mine și poate din cauza asta am mai abordat încă o profesie, profesia de psiholog, care îmi place la fel foarte mult. Îmi place să comunic cu oamenii, îmi place să citesc foarte mult, să învăț despre psihologie, să mă aprofundez cât mai mult în acest domeniu. Artista din mine cred că cumva deja merge paralel și cu profesia mea de psiholog. Eu cred că fiecare din noi avem un artist în noi. Este cel mai important să-l dezvoltăm, să-l ascultăm, să facem ceea ce vrea el, să cream, deoarece în orice domeniu este loc de creativitate și în orice domeniu, putem fi artiști. Cred că asta este cel mai important, care trebuie de înțeles într-o viață de artist sau de neartist.
Astăzi, totul trebuie să fie viral
M-am lansat la sfârșitul secolului trecut. În mare parte în profesia mea, în cariera mea, mi se pare că eu am avut pur și simplu noroc. Nu știu dacă eu aș izbuti acum, pentru că eu cumva nu sunt atât de socială la capitolul de foarte multă mediatizare despre mine. Deci eu nu cred că aș fi acum vedetă, pentru că tot ce este viral acum, tot ce prinde acum, nu contează atât de mult ce mesaj duce, cât de profund este, dar cumva ceea ce devine viral, asta poate deveni foarte “vedetic”. Eu cred că am avut un mare noroc, așa s-a întâmplat, sau artista din mine și-a găsit acel loc prielnic, favorabil, fertil, unde am avut noroc de colegi, de profesori, de ascultători, de acele lucruri cu care am putut să creez. Și cred că da, toate cumva s-au împletit împreună.
Muzica preferată
Ascult multă muzică meditativă, ascult multă muzică etnică absolut diferită. Fie indiană, fie izraeliteană, fie armenească, fie franceză, românească, bulgară. Diferite stiluri de muzică pentru că îmi dau seama că toate rădăcinile stilurilor de muzică oricum vin dintr-un singur izvor de la popor. Și această simbioză de stiluri îmi place foarte mult. Acest “fusion” unde poți combina și muzica jazz, și muzica clasică, și muzica contemporană. La muzica contemporană mă refer la muzica pop, cea pe care o scriu deja copiii noștri. Fie hip-hop, fie R&B. Cred că acest amalgam de mai multe stiluri îmi place cel mai mult.
Cea mai fericită zi din viață
Eu pot să spun ziua care îmi vine acum în gând. Pentru că peste 5 minute mi-aș mai aduce aminte încă multe, multe zile. Dar cred eu că cea mai neobișnuită și cea mai fericită zi a fost atunci când am devenit mamă. Pentru că atunci m-am schimbat radical și am înțeles, așa am perceput eu, există o minune. Și minunea asta suntem noi oamenii. Așa cum ne naștem, creștem, ne dezvoltăm, suntem unei lângă alții, ne ajutăm, ne iubim, ne îmbrățișăm.
Cea mai tristă zi
Cred că au fost și ele mai multe. Dar nu cred că sunt gata să împărtășesc cu toți absolut toate durerile, poate chiar și cele mai mari.
Îmi inventez noi vise
Mie mi se pare că foarte multe dorințe, foarte multe planuri și vise deja s-au realizat și eu sunt acum în perioada când încep eu să mi le inventez din nou și să mi le scriu din nou în caiet ca să am o motivație, o dorință, nu de a rămâne cumva pe loc, dar ca să escalez mai departe. Și asta este mult mai greu decât 30 de ani în urmă când îți pare că toată lumea este în fața ta deschiză și tu nu te saturi de visat, nu te saturi de dorit, de împlinit. Atunci când privești în spațiu și zici, ok, asta am făcut și asta am făcut și asta am făcut.
Nu sunt așa puternică, cum par
Eu nu cred că sunt o persoană foarte puternică. Dar sunt exact de puternică atât cât am nevoie și cât îmi ajunge. Și sunt sigură că multă lume care spune, Geta, de unde tu ai atâta putere? Cum așa? Așa aș vrea să fiu ca tine? Eu sunt sigură că pur și simplu viața nu le-a pus așa condiții. Pentru că multe lucruri depind de circumstanțe, de circumstanțele din viața noastră. Așa că eu cred că e mai bine să trăim cu senzația că suntem slabe și neputincioase, dar foarte fericite, decât să trăim cu senzația că suntem puternice și putem izbuti peste tot.
Geta Burlacu, la supărare
Mă aprind ca un foc. Cred că și din motivul ăsta lumea crede că sunt puternică. Nu sunt puternică. Așa îmi este, cred că, temperamentul, mă aprind ca un foc. Dar norocul meu și a celor din jur că îmi trece foarte repede, sau destul de repede.
Legătura de suflet cu Londra
De Londra mă leagă libertatea, dragostea față de libertate pentru cultură, pentru artă, pentru gândire. Mă leagă copiii mei care sunt acolo și prietenii mei care sunt acolo și dorința mea de a fi acolo. Eu aș putea să spun că sunt un om cu mai multe case pe acest pământ și sunt fericită pentru asta.
Un mesaj pentru cititorii ZN
Hai soră, hai frate, împreună nu deoparte.
Omenia-i lucru mare, ajunge la fiecare.
Ăsta ar fi mesajul, transmis printr-un vers dintr-un cântec de-al meu. Mesajul ar fi foarte comun, să vă iubiți, să vă iubiți unii pe alții, să simțiți, să știți ce vreți și dacă nu știți ce vreți, să căutați și să găsiți.
