Pasiunea pentru profesie, pentru activitatea omului și vocația acestuia, se naște încă din copilărie. Ori, fiecare om, fiind copil își croiește cumva soarta sau cel puțin influențează la cursul acesteia. În copilărie, fiecare visează să devină cineva, medic, polițist, pompier sau pedagod, cea din urmă profesie, rămâne de-a lungul timpului una respectată mult în rândul copiilor, pentru că mereu o asociază cu un profesor pe care îl îndrăgesc și rămâne cumva în amintirea fiecărui elev. Fiind încă copilă pe toloaca satului, doamna Maria Godorog, viitoare profesoară, știa cu certitudine cine va deveni în viitor. Din pasiunea pentru sport, pentru o viață sănătoasă mereu în mișcare, a și decis să-și facă studiile în domeniul educației fizice. Un alt factor care a motivat-o destul demult să opteze pentru pedagogie a fost dragostea pentru copii și pentru munca pedagogică. Iar pentru că obiectul predat era pasiunea ei preferată, activitatea i-a reușit de minute, nu în zădar s-a dedicat meseriei mai bine de 55 de ani. Deși a mers să activeze în mai multe școli, ce-a dea doua casă i-a devenit școala din satul Rublenița, unde a activat ca profesoară de educația fizică mai bine de 50 de ani.
Pentru a fi cu adevărat considerat profesor trebuie să ştii cum să atragi elevii înspre materia care o predai, sa îi faci să înțeleagă importanţa ei, asta a făcut Maria Godorog, a găsit mereu resursele interioare pentru a depăşi dificultățile, iar în jurul ei mereu s-au găsit argumente ale devotamentului profesional.
Satul de baștină-Sănătăuca
M-am născut în satul Sănătăuca, înainte raionul Camenca, acum raionul Florești. De mică ne adunam cu copii, ne jucam, dar mie foarte mult îmi plăcea sportul. La școală nu aveam sală, era doar o clasă cu o capră, aveam o saltea și trăgeam la țintă, eram și un țintaș foarte bun. Primăvara ieșeam la atletism, săream 4,20 -4,30 metri, chiar dacă eram micuță de statură. Noi am fost educați prin muncă, ne trezeam dimineața la 4.00 și mergeam la tutun, 4 – 5 km pe jos până ajungeam, ca la ora 6.00 să fim deja acasă, uzi și plini de rouă. Tata făcea sfeclă, dacă la tutun lucram ca o mașină, atunci la sfeclă prășeam un pic și puneam piciorul pe sapă.
Fata și-a urmat visul
Am văzut în ziar anunț la Tehnicum de Educație Fizică, mă duc, mă râdeau toți. “Artista”, cum îmi ziceau în sat, se duce la educația fizică. Am mers atunci pe malul Nistrului și mi-am zis în gând, am să rod cărțile, dar le voi demonstra la toți că voi merge. Când am ajuns acolo și am văzut ce săli sportive erau, mi se făcea pielea de găină, dotate cu inventar, totul pentru gimnastică, bazine de vară și iarnă – o minune.
De la Cosăuți la Racovăț, apoi la Rublenița
Când am finisat studiile, era lista, îți alegeai unde dorești să activezi. Mi-am ales mai aproape, la Cosăuți, Soroca, un sat la fel pe malul Nistrului. Când m-a văzut directorul de acolo, m-a întrebat ce voi face eu așa micuță cu elevii care aveau vreo doi metri, mi-a căzut geanta din mână când i-am văzut. Peste câteva zile, profesorul de educație fizică de la Racovăț mi-a propus să ne schimbăm, lui îi era mai comod la Cosăuți. La Racovăț am întâlnit un director deosebit, domnul Meleca, îl pomenesc și astăzi. Totdeauna îmi spunea, orice problemă o rezolvi cu mine. Peste puțin timp la un consiliu cu profesorii a spus: Buturuga mică, răstoarnă carul mare… nu voi uita niciodată aceste cuvinte. Un profesor din Racovăț activa la Rublenița și m-a rugat să ne schimbăm cu școlile și mie îmi era mai aproape, pentru că trăiam în Soroca. Acolo aveam sală sportivă, teren de baschet și volei afară, la Rublenița nimic, șah și dame. Cu timpul s-a făcut sală sportivă cu bârne și tot necesarul. Pe urmă s-a aprins școala, a ars tot și eram nevoiți să facem lecțiile în bibliotecă la mese de tenis.
Tot mai bine era atunci…
Când ai inventar ai cu ce ocupa copilul, iar noi lucram cu ce aveam. La băieți dacă le dădeam mingea să joace fotbal, nu le trebuia altceva. Dar noi aveam normative, trebuia să lucrăm după plan. Înainte aveam și turismul, mergeam toate școlile la Volovița, copiii trăiau în corturi, mâncau acolo, se desfășurau diferite competiții, învățau să se orienteze cu busola, lucruri mult mai interesante ca acum. Am luat loc la raion cu turismul și am mers la Râșcani, îmi amintesc că tare mai ploua atunci, dar așa au participat copiii, au trăit în pădure, în corturi, amintiri de nedescris. Păcat că nu se mai practică acum, aceste lucruri cointeresau copiii, și asta nu depinde de copii, ei și acum și-ar dori asemenea activități.
Iubeam toți copiii
Elevii iubeau mult sportul, nu toți, cum e și firesc, dar am avut și sportivi foarte buni, precum frații Costachi, actuala directoare de școală, doamna Alina Catan și colega ei Tatiana Dumitraș, toată clasa lor, foarte bine se prezentau la competiții, la baschet, Sergiu Catan, înregistra succese la atletism, am avut mulți elevi buni. Aveam copiii cu care de fiecare dată când mergeam la competiții obțineau locuri de frunte, diplome și bani. O sută sau 50 de lei, dar erau munciți de ei, era meritul lor. Am iubit mult copiii, nu am făcut niciodată diferență între ei, poate din contra, dacă era un copil mai necăjit țineam mai mult la el. Am avut și ore de dirigenție, făceam seara tort și mergeam cu el în clasă, îi serveam și se bucurau enorm, veneau copiii din alte clase și vroiau și ei tort.
Disciplina vine din familie
Părinții trebuie să educe copiilor dragostea de sport și sănătate. Până a veni la școală, copilul vede aceste deprinderi în familie. Tăticul cu mămica trebuie să ia copilul de mână și să îi explice, uite azi ne plimbăm, e interesant și e benefic, eu așa mi-am educat cei doi copii. Dacă copilul are o pasiune pentru șah sau dame, atletism sau orice altceva, el trebuie încurajat, susținut și atunci apare dragostea aceasta, iar copilul crește mai disciplinat, mai organizat și mult mai responsabil. Acum posibilități există foarte multe, săli moderne, inventar de tot felul, e păcat ca copiii să nu se ocupe.
Pe jos de la Soroca la Rublenița și înapoi
Întotdeauna m-am simțit responsabilă de tot ce fac, față de elevi, colegi și părinți. Aveam și o disciplină și un respect. Îmi amintesc într-o iarnă a nins foarte mult timp de o săptămână, nu mergea transportul, ieșeam împreună cu o profesoară de franceză și din centrul Sorocii mergeam pe jos până la Rublenița, prin zăpadă, și înapoi. Aveam cu ce sau nu, mergeam în fiecare zi la lucru. Pe urmă era mai ușor – 15 copeici până la Rublenița, 15 înapoi, 30 de copeici pe zi. Eu aveam 80 de ruble salariu, îmi ajungea pentru familie și îmi rămânea, iar acum cât nu ai primi nu îți ajunge, ce valoare avea banul …
Ne acomodam perioadei
Nu obișnuiam să pun note de 2. Puteam să scad nota, deoarece nu aveau formă sportivă, mai demult copiii nici nu prea aveau cu ce se îmbrăca, cine nu avea ghetuțe, se descălța în ciorapi în sală, era cald podeaua era bună. Mai târziu când ne încălzeam cu burjuicile, era mult mai greu, podeaua din beton rece, înghețam și în clase și în sală, copiii alergau, praful din vopsea se ridica, iar seara când îmi spălam părul, apa era roșie de la vopseaua podelei.
Copiii sunt altfel acum
Acum copiii au de toate și asta e foarte rău, nu au doar “coarne”. Noi nu am avut nimic, dar am știut ce se poate și ce nu. Astăzi copiii sunt foarte alintați și aici nu e decât vina părinților. Noi ne trezeam dimineața și mergeam la muncă, iar acum ei se trezesc, pun căștile în urechi, telefonul în față și asta îi strică pe mulți, nu pe toți. Odată cu această dezvoltare a noastră, care desigur are foarte multe efecte pozitive, unii copii își pierd interesul pentru școală.
Sportul nu are vârstă
În fiecare dimineață fac cel puțin jumătate de oră de exerciții, am cinci complexe de exerciții care le fac regulat și îmi antrenează fiecare mușchi. Seara, la ora 16.00 ies la plimbare pe jos pe cheiul Nistrului, 5 km în fiecare zi. Merg în pas alert pentru că nu pot merge încet, niciodată nu am putut, dacă merg încet mă dor picioarele, de aceea repede, fuga cu fuguța toată viața…
Deși nu mai activează de când a început pandemia, doamna Maria Godorog este convinsă că mișcarea este viață și sănătate. De aceea fosta profesoară de educația fizică continuă o viață activă și la cei 77 de ani.
Cristina Topală
,,Odiseea pedagogică” este proiectul inițiat de Direcția Învățământ Soroca, realizat în colaborare cu Ziarul Nostru, prin intermediul căruia profesorii veterani povestesc cum s-a schimbat de-a lungul timpului sistemul de învățământ și cum au făcut față tuturor provocărilor. Cum au influențat reformele aplicate procesul de învățământ, urmărind ca tot ce-a fost bun să aibă continuitate.
