Cu sufletele vibrând de emoție, o parte din absolvenții promoției, 1987, grupai 44, catedra de muzică a Colegiului „Mihai Eminescu” din Soroca, s-au întâlnit sâmbăta trecută după 35 de ani de la absolvirea instituției. Organizatoarele revederii, Iulia Gornari și Galina Chistol și-au invitat pentru început colegii în Parcul amintirillor – Parcul „Mihai Eminescu”. Explozii de lumină și bucurie – asta citeam pe fețele și-n vocile lor, urmărindu-i dintr-o parte.
La anul întâi au fost 30. Au absolvit Colegiul 24. Din 24 au venit la întâlnire 12. Unii n-au putut veni din motive de sănătate, alții sunt plecați la copii sau în concedii, alții sunt stabiliți peste hotare, o colegă a plecat acum un an la cele veșnice. Cei prezenți, dând frâu liber amintirilor, au tot povestit la umbra copacilor până la sosirea fostei lor dirijintă, Elena Pacatovici. Doamna Elena a putut să-i recunoască doar pe câțiva din foștii ei elevi de altă dată.
Apoi cu toții s-au îndreptat spre Colegiu. Peste valul de bucurie a venit un val de tristețe, când au văzut blocul în care și-au făcut studiile, important monument de istorie și arhitectură, lăsat să se detereoreze. Și-ar fi dorit să stea în clasa lor de pe vremuri din acest bloc istoric, dar deoarece nu e funcțional, s-au îndreptat spre blocul de studii și au urcat în cancelarie. Primul a pășit pragul Marin Ixari. Cum a văzut pianul s-a așezat și a început să cânte cu degetele, dar și cu inima cea mai populară melodie romantică din lume- Bésame Mucho ”. Buna dispoziție urca la cote maxime. La un pahar de șampanie noianul de amintiri devenea tot mai intens. Aici aveam să aflu cum și-au croit drumul prin viață fiecare din ei. Ecaterina Morari-Moisei este director adjunct la Centrul de Creație al Copiilor și Adolescenților Căușeni, profesor de educație muzicală în gimnaziul Ursoaia. Ștefan Beiu din Orhei muncește peste hotare. Ion Nistor este vicepreședintele raionului Edineț. Ludmila Zgardan muncește la o grădiniță din raionul Hâncești. Ludmila Graur – la grădinița din Nimereuca…
Amintirile curgeau șuvoi. Și-au amintit cum fiind la strânsul roadei în satul Voloave au serbat Ziua Profesorului, gustând din mustul dulce al gospodarilor. Mustul le-a înveselit prea tare inimile, încât a doua zi nu au ieșit la lucru, fapt pentru care au primit mustrare aspră de la doamna Valentina Pletniuc, Dumnezeu s-o ierte. Tot legată de munca în colhoz și-au amintit de serile frumoase cu dansuri. Tânărul profesor care îi însoțea, Igor Segheevici, luase casetofonul cu muzică de petrecere, interpretată de Irina Loghin și alți artiști români, care erau interziși atunci la noi. Se gândeau, cine o să-i mai audă în sat. Dar iată că într-o seară s-au trezit cu doi polițiști care le-au stricat buna dispoziție. Au întrerupt dansurile. I-au luat caseofonul domnului profesor și i-au ordonat să-i urmeze. Fetele toate au făcut cerc în jurul oamenilor legii și-i implorau să-i dea casetofonul înapoi profesorului și să nu-l pedepsească. Până la urmă inimile reci s-au mai înmuiat. Casetofonul l-au înapoiat, dar casetele le-au confiscat cu avertizarea că dacă încă o dată îl mai prinde cu așa muzică, o s-o termine rău cu pedagogia. Amintiri, amintiri… O idilă cu un șofer din sat, nebun amorezat de o stundentă. O întâmplare când una din fete s-a prefăcut moartă și alta o bocea. Colegele care nu știuau de farsă, chiar au crezut și au început toate să plângă. O altă întâmplare când o colegă nu era bine pregătită de examene și a simulat că o doare tare burta. Imediat a fost chemată ambulanța și fata a fost dusă la spital. Îngrijorate de starea de sănătate, colegele s-au dus să-i facă o vizită, da ea cum alerga pe coridoare, așa alerga. S-au mai depănat alte amintiri năstrușnice din timpul examenelor, sărbătorilor din instituție…
Spicuiri din mărturisiri
Ecaterina Morari – Moisei: „Am avut niște emoții extraordinare când am traversat parcul. Mi s-a părut mai mic, mai restrâns ca în acei ani. Mai mici mi s-au părut și blocurile de învățământ. Dar important este că am reușit să ne adunăm din nou aici, în această instituție frumoasă, unde în anii noștri de studii ne-am simțit foarte-foarte bine. Chiar dacă nu toți am rămas să muncim în domeniul respectiv, această instituție rămâne piatra de temelie pentru traseul nostru de mai departe. Noi am avut marele noroc să fim instruiți de cadre didactice extraordinare, bine pregătite, cu un înalt profesionalism. Eu personal când am plecat în câmpul muncii și când am întâlnit colegi foarte slabi, mi-am zis: „La Soroca s-au făcut studii adevărate. La Soroca muncesc profesori competenți.” Cât de mult ne-au oferit la metodica predării educației muzicale în școală, metodica predării în grădinițele de copii! Nu am cuvinte. Dar câte cunoștințe temeinice am acumulat în pedagogie și psihologie! Mulțumim cadrelor didactice care ne-au instruit pe noi, mulțumim cadrelor didactice care activează în prezent și duc mai departe tadițiile instituției! Mulțumim colegilor prietenoși. Am avut parte de un colectiv monolit. Nu au fost intrigi la noi în grupă. Ne ajutam la examene. Norocul nostru este că aici au rămas colegele noastre, Iulia Gornari și Galina Chistol, care au grijă și ne adună din 5 în 5 ani.”
Ștefan Beiu: „ Eu de la Orhei am venit aici. Nu aveam ideie unde se află Soroca. Îmi plăcea muzica, dar nu făcusem școală de muzică. Și când am ajuns aici și am văzut școala asta așa mare și frumoasă m-a luat parcă o frică. Cu un tremur în inimă am întrat la comisia de admitere. Mi s-a spus să cânt ceva la acordeon și am cântat „Pe doi ani la revedere”. Am primit un „5” mare, nota maximă de atunci. Și am fost admis. Devenisem și șef de grupă. Cu părere de rău, n-am avut răbdare să termin. După un an am lăsat studiile și îmi câștigam banul cântând pe le petreceri. Da, eram cu paiele în cap și nu am conștientizat că totuși studiile au o importanță mare în viață. Dar colegii cu care am fost în contact acel an de studii mi-au rămas colegi pe toată viața. Peste 10 ani când am dat de urmele lor m-am bucurat nespus și eram gata să vin pe jos la Soroca să ne întâlnim. Din 2002, când s-au împlinit 15 ani de la absolvire am început să vin și eu la aceste întâlniri Și iată de atunci nu ratez nici o întâlnire. Mă simt și eu parte din acest colectiv minunat și n-am să uit niciodată acel an frumos plin de vise și speranțe. Cu părere de rău, mergem spre bătrânețe și trebuie să prețuim aceste clipe. La întâlnirea după 30 de ani draga noastră colegă Adela Strâmbeanu era cu noi, acum ne privește din ceruri. Nu se știe ce va fi peste 5 ani. Dar să ne ajute Domnul să ne revedem. Să fim sănătoși și să îmbătrânim frumos!”
Ludmila Zgardan: „ Nu-mi vine să cred că au trecut 35 de ani. Parcă îmi pare că ieri ne-am despărțit. Cea mai de preț lecție pe care am învățat-o la Colegiu a fost lecția de omenie. Pe aceste principii mi-am educat și copiii mei. Eu nu am mers să fac facultatea. Am pus accentul pe familie și nu-mi pare rău. Am o familie frumoasă, un soț iubitor, trei copii minunați, 5 nepoți. Dar atât de mult prețuiesc ceea ce mi-a dat instituția. Așa bază metodică ce ni s-a pus aici, nu știu dacă s-a mai pus în vreo altă școală de profil. Nu aveți ideie cât de bine mi-o prins mie cunoștințele în munca de zi cu zi și cât de mândră eram când la trei seminare raionale eu demonstram ceea ce știu, iar cei prezenți rămâneau fără cuvinte. Un gând bun și mltă sănătate transmit acum doamnei Nina Porcescu, care ne preda cu multă iscusință obiectul, dar și tuturor foștilor profesori, care mai sunt în viață și care au fost deosebiți.”
Ion Nistor: „Vreau să vă mulțumesc în primul rând la toți. Îmi pare rău că nu pe toți v-am recunoscut din prima, dar când ați mai rostit câteva vorbe mi-am dat seama cine sunteți. Deci auzul muzical mi-a rămas. De ce am plecat din domeniu? Când m-am întors din armată și am văzut că alți prieteni, cunoscuți câștigă bani, iar eu primeam la școală la Zăbriceni 120 de ruble pe lună, nu prea îmi era a cânta și am hotărât să merg și eu pe altă cale. Am mers la facultatea de economie. După absolvirea facultății am lucrat în foarte multe ramuri. Am fost vicedirector, apoi director la Apă-Canal Edineț, apoi la Centrul Comercial vreo 6 ani. După aceea am văzut că statul se împrăștie într-o parte în alta și m-am avântat în sectorul agrar. Am început a cumpăra pământ când cota (1ha 65 de ari) se vindea cu 5 mii de lei. Am vreo 600 hectare de pământ și îndeplinesc și funcția de vicepreședinte al raionului.
Dar grupa 44 a fost și rămâne pentru mine începutul unui frumos epizod din viață. Eram foarte tineri atunci după acele 8 clase. Nu știam în care parte s-o luăm. Dumnezeu să-l ierte, pe domnul profesor Anatol Hibovschi avea grijă de noi, băieții, să nu călcăm pe alăturea cu drumul. Eram de acasă mai alintat în mașini. Domnul Hibovschi în cursul III și cursul IV îmi încredința mașina lui ca să mă duc acolo unde avea el nevoie și pe unde aveam eu necesități. Astfel mă simțeam și eu mai încrezut în sine. Eu am privit oleacă înainte cu perspectivă și mi-am pus un scop oarecare. Vin și eu dintr-o famile modestă. Mama a lucrat la fermă, tata a decedat în plină tinerețe. Atunci am înțeles că trebuie să dai din coate, să te descurci singur, să apuci funia și s-o duci până la urmă ca să te poți urca în sus. Și am urcat până la vicepreședinte de raion.”
Marin Ixari: „Și eu sunt unul din foștii colegi care nu și-a dus studiile până la capăt, dar care ține la acesști colegi cu toată inima. Eu sunt unul dintre acei colegi care n-am terminat, dar am lucrat vreo 20 de ani pe acest târâm. Am fost conducător artistic la Palatul de Cultură din satul Dodușeni, raionul Dondușeni și lucrător muzical la grădiniță. Și aș mai fi lucrat dacă nu aveam nevoie de bani. Acum muncesc în Franța, la Paris. Dar nu m-am lăsat de muzică, pe lângă alte munci continui să cânt, să-mi înveselesc inima și să câștig un ban.”
Iulia Gornari: „Noi am fost atunci un lut moale și profesorii au frământat din noi în primul rând oameni. Eu vă mulțumesc din suflet că ați fost receptivi la invitațiile noastre și ați făcut posibilă și această întâlnire. ”
Fosta dirijintă Elena Pacatovici: „Eu mi-am început activitatea în Colegiul Pedagogic în anul 1969 și am muncit aici 50 de ani. Când v-am luat pe voi aveam deja experiență. Dar nu cred că tot ce am făcut în calitatea mea de dirijintă am făcut bine. Poate că au fost și lucruri care v-au supărat. Acuma aș vrea să-mi cer iertare. Am fost dirijintă la mai multe promoții, au trecut multe grupe prin inima și sufletul meu. De aceea azi nu vă recunoșteam. Doar pe Ludmila Graur am recunoscut-o. Sunteți bravo că nu uitați de această instituție, că deja ați ajuns la a șaptea întâlnire după absolvire. Eu vă doresc sănătate, pace și să mai avem ocazia să ne revedem!”
După tălmăcirea zodiacului revederii foștii absolvenți au plecat la „Vila Verde” de pe malul Nistrului, unde au rămas până a doua zi.
Text și foto Nina Neculce
