Fără cravată cu Alex Kravtsoff

0
621

„Moldova – este originea mea, oriunde aș fi – oricum rămân a fi „din Moldova”, asta nu o poți schimba cu nimic”

CARTE DE VIZITĂ

Nume: Alexandru Cravțov (nume artistic – Alex Kravtsoff).
Funcție: Dirijor de cor, conducătorul corului de bărbați „Hobbie singers” din or. Bronschhofen, Elveția. În calitate de compozitor, colaborează cu Orchestra Simfonică de tineret și Fanfara orașului unde locuiește.
Născut: 03 iunie 1981, localitatea Zorile, raionul Orhei.
Familia: soția Tatiana, 2 copii – Alexandra și Albert.
Zodie: Gemeni.
Culoarea preferată: Albastră.
Mâncarea preferată: Cea gustoasă.
Anotimpul preferat: Vara.


— Cât de des porți cravata?
— La moment foarte rar, am trecut la papion. Când eram un pic mai tânăr, obișnuiam să port cravata nelegată, să fi văzut reacția oamenilor … sau nu o strângeam până la urmă, îmi lăsam gâtul liber, probabil asta vine de la tatăl meu, el niciodată n-a iubit cravatele. Însă la evenimente importante – eram „nevoit” totuși să o leg cum se cuvine, și da, știu a lega cravata.

— Fără cravată, cine este Alexandru Cravțov?
— Cu, sau fără cravată – rămân același. Cravata nu-mi schimbă cumva atitudinea, dacă e să fiu serios – atunci sunt serios și fără cravată, dacă e să fiu vesel – atunci ea, nu-mi creează impedimente. Cine sunt? – Sunt o persoană veselă, receptivă, pozitivă, deschisă către orice noi încercări, îmi place să explorez necunoscutul, îmi place mereu să învăț ceva nou. Sunt mereu în mișcare.
În familie, copiilor le plac glumele mele, uneori însă e nevoie și de seriozitate, ori fără ea nu ajungi prea departe, mai cu seamă prin câte încercări am trecut, schimbându-ne locul de trai din Soroca la Chișinău, după în Marea Britanie, ca într-un final să ne stabilim în Elveția, unde ne simțim foarte bine.

— De unde începe firul vieții?
— Povestea mea începe în localitatea Zorile, raionul Orhei. Acolo m-am născut, acolo am crescut… Este o localitate relativ tânără, în comparație cu satele vecine, încă nu a ajuns la centenar. A fost un sat multinațional pot să-i zic, germani, unguri, polonezi, lituanieni dar și români. Ne unea pe toți un singur lucru. Majoritatea sătenilor erau veniți din exil, sau, exilați în această localitate. E și povestea familiei mele, a buneilor Nicolae și Parascovia Cravțov, cărora le-a fost permis să se întoarcă în Moldova din Siberia – însă fără dreptul de a se întoarce în localitatea natală – Șoldănești, unde aveau construită casa, aveau pământuri, etc.
Satul Zorile are o aură aparte pentru mine, oamenii sunt gospodari, muncitori și foarte prietenoși. E liniștit și frumos. Aș putea multe să povestesc, dar cred că e nevoie de o emisiune aparte.
Sunt cel de-al 4-lea copil în familia lui Serghei și Natalia Cravțov, mezinul. Am 2 surori – Oxana și Evelina, și un frate – Nicolai. Mama – toată viața și-a dedicat-o școlii, fiind profesoară (și mulți ani director-adjunct) la Gimnaziul din localitate. Tatăl – avea o profesie rar întâlnită, nici nu știu cum ar suna în română „Регулировщик топливных аппаратур”, repara „inimile” (pompa de injecție a motorinei) tractoarelor. Apropo, a preluat această profesie de la tatăl său, datorită căreia a reușit să-și păstreze în viață familia, fiind în Siberia. Acum această meserie a preluat-o fratele meu.

— Ai fost un copil șotios?
— Da, am fost și am rămas. Cea mai mare șotie a fost – copil fiind, jucându-mă cu chibriturile, am dat foc la frigiderul nostru vechi, el fiind din masă plastică – a ars totul și repede. Am încercat să sting focul cu plapuma, perna , ce să-i faci, eram copil, aveam vreo 6-7 ani. Evident – am și „primit-o” de la taică-meu.
O altă poznă de care și acum îmi amintesc a fost când învățam la Studioul Muzical ”Coral” pentru copii din Orhei, eram în clasa I-îi, la Gimnaziu eram în clasa a III-a. Înainte de plecare, mă înțelesesem cu băieții să ne întâlnim la ora 16:00 să jucăm fotbal, însă lecția mea de acordeon era la ora 15:00 și după timp m-am gândit că nu voi reuși, de aceea am decis să scriu, gen, o ”cerere”, din partea mamei, ca să fiu eliberat de la lecția din acea zi. Am scris-o, în limba rusă, căci profesorul meu era de origine rusă, am semnat cu semnătura mamei (eu fiind în clasa a III-a deja știam să fac semnătura mamei ) și i-am dat-o profesorului meu. El a citit-o cu atenție, m-a întrebat încă o dată cine a scris-o, i-am zis – mama desigur, și el a zis, bine, ești liber. Eu – am plecat acasă, însă ! – de unde să fi știut eu că mama, la fel venise la Orhei, cu un alt autobus, cu treburile școlii și decise să vadă ce-i face feciorașul la lecția de acordeon. A venit la Școala Muzicală, unde profesorul meu, i-a înmânat „cererea”. Mama, fiind profesoară de limbă rusă, imediat și-a scos stiloul roșu, a controlat greșelile, mi-a pus nota 2, și-a cerut scuze de la profesor și a venit acasă. Ceea ce a urmat – vă dați seama, nu e de povestit.

— Cine îți citea povestea de seară?
— Mama și fratele. Și dacă mama mi le citea, atunci frate-meu le inventa, și toate istorioarele lui erau înfricoșătoare, astfel încât îmi era frică să deschid ochii.

— Ai fost un elev exemplar?
— Am fost, așa îmi cerea statutul, având mamă profesoară, nu am avut parte de „pile”, trebuia să învăț, vrei-nu-vrei.

— Se spune că anii de studenție sunt cei mai frumoși, ai tăi cum au fost?
— După absolvirea Gimnaziului, era clar că voi merge pe drumul muzicii, voiam să merg la Colegiul de muzică din Tiraspol, deoarece acolo locuiau ambele mele surori, însă n-a fost să fie, concursul era prea mare – iar locuri puține, doar 6 persoane din R. Moldova, în plus aceste locuri deja erau ocupate. Mi-au propus să merg la Colegiul de Arte din Soroca, să învăț „acolo” un an, apoi să mă transfer tot în anul I-îi – la Tiraspol. Venind aici, făcându-mi prieteni și având parte de așa profesori – am decis să rămân și nu regret acest lucru. Am avut parte de cei mai frumoși ani de studenție, eram atât de atașat de Colegiu, încât veneam și petreceam și serile, și sâmbetele, și duminicile aici. Am avut parte și de șotii, și de lecții, și de oameni absolut fascinanți, mă refer la profesori. Aici am învățat nu doar domeniul ales , ”dirijat coral”, ci și lecții de viață, omenie, atitudine, dragoste față de ceea ce faci, ori muzician să fii – e un lucru frumos, iar Om să fii – e mai important de cât orice altceva. Țin să mulțumesc, cu plecăciune, întregului colectiv didactic al Colegiului de Arte Soroca pentru ceea ce sunt, li se datorează din plin. Aici am prins aripi pentru a zbura în „necunoscutul” vieții. Ziceam că eram atașat de Colegiu, probabil și El a fost atașat de mine, astfel încât imediat după absolvirea lui – am fost angajat în calitate de secretar și acompaniator, am și lucrat un an, alături de profesorii mei, cărora le-am devenit coleg.

— Cu ce profesor mergi prin viață?
— La propriu, sunt recunoscător tuturor profesorilor mei, începând de la Gimnaziul Zorile, până la Academia de Arte, pentru că fiecare din ei au lăsat o parte din sufletul lor în sufletul meu. La figurat, profesor îmi este viața, greșelile, experiența. Trecând prin multe lucruri , te înveți, orice pățit este priceput.

— Prima dragoste?
— Pot cu certitudine să spun că pe noi ne-a unit Sor-TV-ul. Pe lângă emisiunea „O melodie pentru tine”, mai prezentam și emisiunea „Veni, vidi, vici”, unde telespectatorii puteau câștiga bani cu propriile cunoștințe, răspunzând corect la diferite întrebări. Ei bine, Tatiana , câștigase 100 lei, și venise să-și ridice premiul, era o zi de sâmbătă, când administrația nu era pe loc, și nici eu nu trebuia să fiu pe acolo, dar … am fost. Am telefonat dnei Emilia, am întrebat-o cum se procedează în acest caz și , i-am dat premiul. A plecat, însă uitase buletinul de identitate. Am ajuns-o din urmă, i l-am dat și au pornit discuțiile. Mă cucerise prin simplitatea ei. Ea nu mă „vedea” ca și „vedetă” – eram un om simplu pentru ea. Totul s-a petrecut foarte repede, fără multe „detalii”. Acum – avem doi copii frumoși și talentați, Alexandra și Albert, care deja au reușit să cucerească inimile profesorilor dar și a colegilor elvețieni, dând dovadă de cunoștințe, educație și atitudine respectuoasă. Soția – este profesoară de engleză, și-a găsit un loc de muncă aici după profesie, astfel – și ea își continuă profesia aici, în Elveția.

— Moldova sau Elveția?
— Moldova – este originea mea, oriunde aș fi – oricum rămân a fi „din Moldova”, asta nu o poți schimba cu nimic. Am ales însă Elveția , pentru bunăstarea copiilor noștri, pentru siguranța lor, pentru un viitor sigur într-o societate care nu știe de corupție. Într-o societate care respectă munca omului, îi respectă valorile, îi respectă felul lui de a fi. Într-o societate în care oamenii se salută, chiar dacă nu se cunosc personal, mă simt exact ca la mine în localitate unde fiecare se saluta și eu obișnuit cu asta, mergând pentru prima dată la Școala muzicală în Orhei – îi salutam pe toți. Am ales să trăim într-o societate care este cu adevărat deschisă pentru oameni. Mai mult, am găsit multe asemănări dintre Elveția și Moldova, ceea ce ține de anotimpuri, verdele câmpiilor, mirosul, dar din păcate sunt și mai multe diferențe. Sper însă, că va ajunge țărișoara noastră la nivelul elvețienilor.

— Ce te liniștește?
— Muzica, cititul și plimbările prin pădure, unde pot asculta murmurul izvoarelor, ciripitul păsărilor și foșnetul frunzelor.

— Ce muzică asculți?
— Aparte ceva special – nu ascult, deoarece muzica îmi cântă-n cap toată ziua. În plus, scriind muzică, recunosc, îmi este frică să ascult pe cineva aparte, de teamă să nu fiu influențat de muzica lor în creația mea. Cert e că am câțiva compozitori preferați, cum ar fi: Eugeniu Doga, Piotr Ilici Ceaikovsky, Hans Zimmer.

— Cum arăta o duminică perfectă acasă la mama?
— Lângă cuptor, eu făcând focul, iar mama pregătind pâinea și plăcintele. Iar când sunt gata, să vină frații și surorile, cu masa întinsă afară, să servim plăcinte. Vreau să zic că la cât de vesel și glumăreț sunt eu – nu mă pot compara cu frații mei. Deci, când stăm la masă împreună, eu nu mai reușesc să spun ceva, noi deja râdem. Mi-am amintit de un caz. Noi fiind care și pe unde, iar mama într-un timp rămase singură, a invocat un motiv ca să ne adune pe toți copiii acasă. Am venit. Dimineața, pe la orele 4-5, ea ne trezește și ne arată afară, avea pregătite 4 sape, 2 legate cu fundiță roz și 2 cu fundiță albastră. Are și mama umorul ei, ne-a arătat dealul unde trebuie să mergem și ne-a urat „Spor la muncă”. Sărmana mamă, ne chemase să o ajutăm cu prășitul, iar noi, dacă de mult nu ne văzusem, am pălăvrăgit și am râs, de ne durea burta. Într-un final, eu prășisem doar un metru, surorile vreo doi metri iar fratele ceva mai mult, asta până la amiază. Venise mama cu mâncarea și văzuse că nu am făcut nimic, în schimb atmosfera era frățească, veselă – ne-a iertat. Am mers acasă, nu am mai prășit în acea zi. Uite o așa zi aș vrea să se mai repete, mă refer la întâlnirea noastră.

— Ce ai învățat de la părinți?
— Omenia, respectul față de oameni, onorarea cuvântului rostit, lucrul început – dus până la capăt și neapărat calitativ, astfel încât omul să nu vină pentru a reface ceva, ci doar pentru a te mulțumi.

— Ce calități apreciezi la oameni?
— Modestia, sinceritatea, corectitudinea, inteligența, atitudinea respectuoasă și simplitatea.

— Banii aduc fericirea?
— Banii aduc confort vieții, nu și fericirea. Sunt obișnuit să găsesc fericirea în alte surse, din faptul că eu și familia suntem sănătoși, că reușim să obținem ceea ce ne dorim, că sunt acceptat și văzut aici ca și compozitor. La fel sunt fericit atunci când urmăresc succesul copiilor noștri. Sunt fericit pentru succesele altora și chiar mă bucur pentru ei, pentru cei de-acasă care reușesc să facă ceva inedit, pentru conaționalii noștri din Diasporă, care la fel reușesc să obțină succese în țările în care trăiesc.

— Cea mai fericită zi?
— Zilele de naștere a copiilor.

— Cea mai tristă zi?
— 05.01.1997, ziua când tata a decedat, eu fiindu-i alături în acel moment. Aveam 15 ani.

— Hobby?
— Nu știu ce să zic, nu sunt colecționar, numismat sau altceva. Îmi plac drumețiile, îmi place să explorez ceva nou, îmi place designul grafic, care din hobby l-am prefăcut în profesie. De curând, fotografia a devenit un hobby. Recent am absolvit un curs de design aici în Elveția, unde am studiat și Fotografia, și am descoperit practic toate nuanțele de fotografiere manuală a camerei noastre. De 10 ani o aveam și mereu fotografiam la regim automat. Acum însă, am prins „gustul” fotografierii manuale, e ceva extraordinar.

— La ce visezi?
— La atâtea lucruri visasem, multe din ele mi s-au împlinit. Dar continui să visez, mi-aș dori ca muzica mea să fie auzită și ascultată. Mi-aș dori să fac un album cu muzica mea. Iar scopul vieții îmi este de a oferi copiilor mei toate oportunitățile pentru un viitor mai bun.

— Ești un om fericit?
— Cu certitudine – DA!

PUBLICITATE