Luare-aminte, de la Iulia Dobîndă

0
50

„În urmă vreme (în trecut)”, „cinstită fața mea (sincer)” „câinele bate” (latră), „să ai aminte”, „a da la rost”, „a ușura la suflet…” sunt expresii populare care tot mai rar își găsesc locul în vorbirea cotidiană, ce tinde deseori a fi simplistă, comodă și „minimalisă”, de altfel ca și traiul contemporan. Însă în graiul omului de la țară se găsește încă multă sevă pentru a umble fagurele limbii, acolo unde pare că s-a golit, în fuga globalizării.

Câte cântece și poezii a compus Iulia Dobîndă, din satul Cașunca, r. Florești, nici ea nu mai știe, multe. De ani buni le adună în caiete păstrate la căsuța moștenită de la socrii ei. O locuință tradițională, cu prispă dinafară și cuptor în interior, cu toate cele rămase din vechime – un leagăn al spiritului strămoșesc.

– „Uite așa stau aici, la măsuța mea… și-mi vin versurile singurele”, povestește ea. Toată creația Iuliei, în stil popular, este inspirată din viața de la sat și evocă năzuințele izvorâte din inimile oamenilor. O poezie care trebuie cântată, la fel ca orice vers popular.

Repertoriul ansamblului folcloric „Doina Satului”, din Cașunca, conține multe cântece nemaiauzite în alte părți, culese din colecția Iuliei Dobîndă.

Să discuți  cu ea este cum ai gusta din seva graiului autentic, neschimbat de influența modernului… și primul gând ce răsare e de a-i înregistra vorba mustoasă.

– „Cat că eu grăiesc, mai scap câte-o lătunoaie și mata mi-i înscrie acolo!”

– Da’ ce-i asta „lătunoaie”, tanti Iulia?

– O vorbă nesocotită spusă la repeziciune.

Ascultând la gura sobei cântecele dedicate eroilor neamului, poeților, iată că întoarce o pagină la care îmi spune cu glas emoționat: „Nu mă puneți să le citesc, că acestea-s de-acasă și nu trebuie citite…”

… Nu degeaba îți zic Uluc,/că amar mai ești demult. /Când eram la mama fată, /ziua te umpleam cu apă, /seara ieșeam pân’ la poartă /ca să dau drumul la apă. /Ulucule, piatră rară, /mă așteptai seară de seară, /și-mi șopteai încetișor, /să rămân numai cu dor. /Când de-acasă am plecat, /ulucu-ntreg eu am lăsat. /Tot așteaptă și așteaptă, /nimenea nu-i toarnă apă. /Ulucul, cât este de tare, /Are și el o răbdare. /Și-o crăpat ulucu-n două, /Ca să-nceapă-o viață nouă.

Ulucul e un vas de piatră pus la fântână, pentru adăparea vitelor. Toată copilăria sa, petrecută în satul Ciutulești, Iulia s-a jucat lângă uluc. Vara se bălăcea în apa caldă, unde își ghilosea frații mai mici, ca să nu-i găsească părinții, murdari, când or reveni de la deal. Reîntoarsă într-o zi la casa părintească, găsi ulucul crăpat. „Am plâns și am zăcut după uluc.” Venind la Cașunca, unde s-a căsătorit cu badea Ion, nu găsi uluc la fântână. Nu se putea împăca cu faptul că nu avea uluc și a adus unul din Răut.

Acest uluc – simbol al copilăriei fără griji, al casei părintești și al dragostei a devenit în poezie un motiv literar. În creația populară lumea imaginarului este infinit mai bogată și mai frumoasă pentru că-n ea se înrudesc spiritul și materia sub numele de folclor.

Ludmila TALMAZAN

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.