La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
463

Simplu ca sufletul. Dăruit cu suflet meseriei. Un profesor în plină forță creatoare care reușeșete să atingă culmile  gândului înalt în pedagogie și care lasă atâtea bătăi de inimă în sufletele elevilor. Este vorba de profesorul de limba și literatura română, MIHAI VOVC de la Liceul „Constantin Stere”. Ce bucurie e să stai la sfat cu dumnealui!

„Nu sunt nimic din ce-aș putea fi pe Pământ…”

Nina Neculce: Stimate domnule Mihai Vovc, în ultimii ani vă văd foarte activ pe rețelele de socializare. Elevii dumneavoastră iese mereu învingători la diferite concursuri nu doar în cadrul liceului, dar și raionului și republicii.  Pătruns de dorința de a fi în frunte ați fost de la începutul activității dumneavoastră de pedagog?

Mihai Vovc: Poate părea o naivitate sau nedeterminare, dar niciodată nu am avut drept scop de a mă lua cu cineva la intrecere pe tărâmul pedagogic. Întotdeauna am considerat că profesorul trebuie să fie un actor talentat, o individualitate, iar despre măiestria lui să judece spectatorii, copiii pe care-i are în față. Cariera pedagogică a devenit, pentru mine, un minunat joc scenic de valori și improvizații și acest joc îl fac până în prezent, irepetabil.

N.N.: Foarte multe și reușite postări ne oferiți cu studioul atistic „Arta Cuvântului”. Ce ne puteți spune despre acest studiou? Cum a luat naștere?

M.V.: ,,Arta Cuvântului” a apărut pe un teren, valorificat în imaginația mea de multă vreme. În anii de fragedă copilărie, am avut ocazia să cunosc un ciclu de emisiuni televizate, care se numea ,,Ecranizarea operelor literare”. În fiecare duminică, priveam un film, turnat în baza unui roman, nuvelă, schiță. Probabil, atunci mi-a plăcut intenția cineaștilor, plus la toate, că și actorii erau de excepție. Abia, mult mai târziu, când în imaginația mea s-au sedimentat anumite viziuni artistice, mi-am zis că n-ar fi rău să încerc și eu. Intenția a rămas doar un vis: anii nouăzeci nu erau chiar cea mai potrivită perioadă pentru a visa frumos. Lipsa de timp, aparataj, dispoziția creativă redusă, povara problemelor cotidiene – toate și-au spus cuvântul. Acest vis a devenit realitate abia mai târziu, când am început activitatea la LT ,,Constantin Stere”. Un an întreg i-am monitorizat pe discipolii mei: îi pregăteam pentru diferite concursuri interne, raionale, lucram asupra dicției, ținutei

scenice și, într-o primăvară, am decis să fac câteva filmări. Copiii m-au susținut, deoarece era ceva nou și interesant. Am ecranizat, în special, câte ceva din creația lui Grigore Vieru, George Coșbuc. Un loc aparte l-a ocupat creația lui Adrian Păunescu. Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. De la concursul republican ,,Limba noastră-i o comoară” am adus, inițial, Premiul special pentru cel mai bun recital, apoi și Premiul Mare. ,,Ars Adolescentina” ne-a bucurat cu premii însemnate pe tot parcursul acestor ani: de la mențiuni și până la locuri de frunte, inclusiv, Premiul Mare pentru recital de poezie creștină. Am participat la Festivalul Național de Poezie ,,Leonida Lari”, organizat la Călărași de neobositul Mihai Doloton, de la care ne-am întors cu premii de frunte. Dar nu premiile contează. Fiind alături de copii, mă simt împlinit. Am găsit modalitatea de a-i ,,teleporta” pe discipoli în lumea frumosului și fiecare proiect video realizat, mai mult sau mai puțin reușit, este un pas spre cunoașterea și înțelegerea sinelui, o valorificare a tainelor ce se regăsesc ascunse în inimile tinerilor noștri. Prin ei mă regăsesc și eu. Sper ca ,,Arta Cuvântului” ( cu îndrăznețul moft de studiou) să reziste timpului.

N.N.: Doamne ajută! Așa să fie! Acum să intrăm direct în povestea vieții dumneavoastră. De unde își ia începutul?

M. V.: Povestea mea a început la Egoreni, sat așezat pe malul bătrânului Nistru, cu oameni harnici și frumoși, care știau să bată bine talpa la nunți și cumetrii, veseli nevoie mare, dar deprinși și cu munca în câmp. Îmi amintesc de prima mea ,,educatoare”, bunica Aneta, de la care am deprins ascultare și plecăciune. Mă lua de mânuță și colindam ulițele satului ( la grădiniță am rezistat doar o singură zi ), depăna amintiri duioase și eu ascultam cu gura căscată cum frunzărea ea anii  despre care astăzi am spune că erau timpuri când vorba era vorbă și omul era om. Părinții mei erau oameni simpli, deprinși cu munca și nevoile timpului. Ambii crescuți fără de tată, au deprins meșteșugul de a supraviețui în acele timpuri grele, când cu foametea și alte lipsuri nu puteai uimi pe cineva. Dacă am îmvățat puterea imaginației, ea a pornit de la tata, de la poveștile lui cu împărați și zmei, domnițe și feciori chipeși ca și  Făt-Frumos. Adormeam cu respirația întretăiată și toată noaptea mă vedeam într-un codru secular, unde atâtea se întâmplau. Mama mă lua cu ea la câmp (când bunica se mai odihnea de prezența mea) și eu priveam în zare, spre frumoasa pădure de lângă sat, unde-și ridicau frunțile bătrânii stejari, căutându-mă, parcă, cu privirile lor tăcute și așteptând să-mi fac apariția la umbra lor răcoroasă. Atâta vrajă în acele clipe, atâta taină frământată în acel verde al veșniciei! Așa și a rămas ea, pădurea copilăriei mele. De acolo am pornit eu cu întreaga mea fire visătoare. O frumoasă poveste, durută prin ani, dar sfântă prin cuget…

N.N.: Frumoasă și atingătoare descriere. Aveți peniță, domnule profesor! Despre anii de școală ce ați putea să ne povestiți?

M.V.: Școala mi-a dat posibilitatea să stăpânesc anumite principii, atât teoretice, cât și practice. M-a convins, prin inteligența profesorilor, că frumosul poate fi valorificat, înmulțit și stăpânit. Îmi amintesc orele de literatură, română și rusă, cele de istorie și muzică. Profesori, dedicați muncii și valorilor, lecții construite în baza unor modele generale și individuale, clipe de neuitat, când îi aveam în față pe Vovc Iulia Panteleevna, Comarov Isaac Iosifovici, Paniș Piotr Livovici, Rîjova Elena Gheorghievna… Școala medie nr.1 din Soroca a pus stăpânire pe mine prin cugetul și ansamblul de emoții, trăite la lecțiile acestor pedagogi. Aici, la Soroca, imaginea s-a contopit cu sunetul, de aici am pornit în lume ca personalitate, fiind însoțit, firește, și de fiorul dragostei. Zburam și toată lumea era a mea. Imaginația plutea peste apele tulburi ale Nistrului, ca mai apoi să se topească în negura unei toamne târzii.

N.N.: Spre ce profesie vă îndreptați gândurile în adolescență?

M.V.: Aveam planuri grandioase pentru acea vreme. Visam la studii serioase, la Moscova. Eram nebun după actorie și cinematografie. Nu mi-am dorit slavă și onoruri. Credeam că pot face ceva pentru oameni, doar atât. Mai mult chiar, vroiam să rămân în umbră. Institutul Unional de Cinematografie ( ВГИК ) așa și a rămas doar un vis nerealizat. Nu am devenit regizor de cinema, dar în altă viață voi fi mai insistent…

N.N.:Și atunci, la îndemnul cui ați mers să vă continuați studiile la Facultatea de Filologie?

M.V.: Sora Maria m-a convins. Să zic că am fost înaripat de această idee, nu pot. Multe lucruri nu-mi erau clare.

N.N.: Pentru cei care nu cunosc cine e sora dvs. să le spunem că este vorba de înzestrata cu har doamnă, Maria Golub, care și-a adus o contribuție substanțială la dezvoltarea învățământului sorocean. UN gând bun să-i transmitem și dumneaei. Și dacă am adus vorba de facultate, să zăbovim puțin  pe meridianele acelor ani. Ați analizat cu prietenii, cu colegii de facultate fetele de care v-ați  fi putut îndrăgosti?

M.V.: Nici nu m-am gândit s-o fac. Nu iubeam să port discuții pe această temă. Soarta avea să-mi propună varianta ei și eu am acceptat-o. Nu fără temei, bineînțeles. Aveam motive serioase s-o fac.

N.N.: Prin ce v-a cucerit, sau cum v-a furat inima studenta Mariana Frăsineanu?

M.V.: Inima nu mi-a furat-o nimeni, ea, inima, și astăzi îmi aparține în exclusivitate. Studentei Mariana Frăsineanu i-am propus să bată la poarta acestei inimi, apoi i-am permis să intre. Cu mari emoții, cu toate că ne cunoșteam de aproape patru ani. M-a cucerit prin sinceritatea ei. Eram la practica de stat aici, la Soroca. I-am propus o plimbare la cetate. Când ne-am ridicat la ultimul nivel, am ,,strecurat” și eu câteva fraze. Râsul ei cristalin m-a trezit din amorțire… Așa a pornit viitoarea familie Vovc. Ce-i drept, din acea clipă au poposit pe tâmplele mele primii fulgi de nea… Eram rușinos, nevoie mare!

N.N.:Drăguț, foarte drăguț! Ce  a urmat după finalizarea facultății?

M.V.: A urmat o vară furtunoasă, cu emoții și trăiri de poveste. Ne-am căsătorit chiar în ziua mea de naștere, la un frumos început de septembrie. Soția a fost angajată la școala nr.1, iar eu am activat un an la școala rusă nr.7. A urmat serviciul militar. Soția mi-a dăruit o fiică, Maria, care a devenit sufletul vieții mele. Timp de 18 ani, am profesat și eu la școala nr.1, ulterior LT ,,Petru Rareș”. M-am ales cu amintiri frumoase, era școala mea, pe care o absolvisem pe timpuri. Aproape de suflet îmi este și Liceul „Constantin Stere”, unde muncesc de ceva timp.

N.N.: Cum erau elevii în anii dvs. de școală și ce nu vă place la elevii din ziua de astăzi?

M.V.: Generația mea era mai simplă, omenia ne stăpânea, în prim-plan, era responsabilitatea pentru cele săvârșite. Elevii contemporani nu sunt cu nimic mai răi. Îi avem deștepți, descurcăreți, bine informați, dar generația actuală a fost și este sacrificată în numele unor mofturi  ale societății contemporane. Tinerii noștri sunt nedeterminați în perspectivă de timp. Educația, inteligența, cultura devin, uneori, cuvinte deșarte, fără sens și conținut. Nu vorbesc despre toți, dar e dureros să vezi când cuvântul este umbrit

N.N.: Care sunt punctele dvs. forte în munca de predare?

M.V.: Nu mi-am permis niciodată să desfășor  lecții de dragul timpului rezervat. Consider că ar fi o pierdere inutilă a unor clipe prețioase. Profesorul trebuie să cucerească prin cuvânt, ținută, maniere și exemplul propriu. De aici pornesc. Lecția este o teorie a vieții, dar, în primul rând, e viața însăși, cu emoții, sentimente și trăiri. Dacă, la finalul orei, mă simt epuizat, dar ochii elevilor licăresc, dacă aceștia nu se grăbesc să părăsească sala de clasă, mă simt împlinit, satisfăcut. Și atunci îmi zic că cele 45 de minute n-au trecut din viața mea fără de rost. Eu am dăruit acest timp copiilor și mă simt fericit. Nu știu dacă înțeleg ei acest lucru la moment sau nu, dar, peste ani, vor prețui clipa.

N.N.: Care credeți că sunt cele mai importante aspecte ale educației?

M.V.:Consider că trebuie să pornim de la educația morală, aflată într-o criză adâncă deja de mult timp. Ce vedem? Obsesia oarbă pentru bani, egoismul, lipsa sincerității, decăderea familiei ca instituție socială, amplificarea conflictelor de tot felul, inclusiv dintre grupurile sociale, dintre generații. De aici să pornim. Să mai învățăm de la bătrânii romani, care puneau accentul pe valoarea cuvântului, pe forța acestuia. Profesorul contemporan e obligat să educe prin cuvânt, să coreleze frumusețea discursului său zilnic cu conștiința întregii ființe umane. Nu este suficient să le vorbesc despre literatură, să le prezint modele de excepție. Elevul trebuie să treacă prin retorică, filosofie, limbi moderne etc. Și să nu uităm că la inima copilului putem ajunge doar prin frumos, prin arte. Nu exclud, în acest context, nici educația prin muncă sau cea patriotică. Elevul trebuie să depună energie și efort, să conștientizeze faptul că anume el este personalitatea de mâine, viitorul acestei națiuni, coagulantul acestei societăți. Cum altfel?

N.N.: Dacă ați putea schimba ceva în sistemul de învățământ, ce ați schimba și de ce?

M.V.: Atitudinea societății față de profesori nu poate fi schimbată artificial, prin ordine și instrucțiuni. Atâta timp când, în societate, profesorul este considerat o slugă, nu vom izbândi. Ce putem schimba?  Suntem urmăriți de umbra unei societăți, care nu acceptă valorile seculare, moștenite de la străbunii noștri. Ne-am depărtat de ele. E nevoie de o revoluție în conștiința conaționalilor noștri, o schimbare de atitudine, bazată pe echitate socială, frumos și sfânt.

N.N.:Care este cea mai mare satisfacție a dumneavoastră în calitate de  profesor?

M.V.: Am o satisfacție deosebită să merg zilnic la serviciu, să-mi revăd colegii și elevii pe care-i am ca prieteni. După ore, să pășesc obosit spre ieșire, dar să nu grăbesc pașii. În acele momente mă simt bine, satisfăcut și fericit.

N.N.:Dar în ceea ce ține de viața de familie?

M.V.: Doresc tare mult să-mi văd familia sănătoasă. Restul le depănăm noi.

N.N.: Ați pierdut sau pierdeți nopți la un pahar de vin cu colegi de muncă, prieteni de familie?

M.V..: Nopți de pierdut nu am. Am avut o viață bogată în evenimente. Actualmente, fac parte dintr-un colectiv minunat, cu oameni sufletiști, care-mi oferă clipe frumoase, susținere, înțelegere și respect. Mă mândresc cu ei, cu oameni adevărați, merită și să stai la un pahar de vorbă.

N.N.: Ați invidiat vreodată pe colegi, prieteni, ce au  absolvit facultăți și au ajuns oameni importanți în anumite domenii?

M.V.: Nu invidiez pe nimeni. Mă bucur pentru succesele altora, căci ele mă motivează într-un fel.

N.N.: În toți anii de viață trăiți până în prezent, ați simțit ce înseamnă foamea, sărăcia?

M.V.: Am lucrat mai mulți ani peste hotare. Am avut parte și de clipe grele, apăsătoare și așteptări zadarnice, dar am trecut printr-o experiență bogată de viață și nu regret. I-am înțeles mai bine pe oameni.

N.N.: Și o întrebare pe care i-am adresat-o și soției dvs.:Cum v-ați descrie în câteva cuvinte?

M.V.: Simplu:   N-am fost așa precum se spune/ Și nu sunt nici așa cum sunt –/Nu sunt nici foc/ Nici ploaie/ Și nici vânt…/Nu sunt nimic din ce-aș putea fi pe Pământ…

PUBLICITATE