Vladimir Zagaevschii mi-e cunoscut de mai mulţi ani. Când încă era tinerel. Venind la Cosăuţi, neapărat treceam şi pe la Nicolae Procopovici, ce era pe atunci directorul Casei de cultură, un adevărat promotor al tradiţiilor naţionale, cântecului popular şi al promovării talentelor răsărite din talpa ţării. Dar şi mai apoi, când Nicolae Procopovici devenise primar al comunei.
Venind la casa lor, Vladimir era mobilizat să aducă din beci scrigele de varză murată cu sfeclă roşie şi alte ingrediente, ce-i dădea acestui deliciu şi culoare atractivă şi gust incomparabil.
– Vova, – zicea tatăl, – dar…
Şi Vova iarăşi se întoarcea din beci, având deja în mâini un burlui cu vin roşu – rubiniu, altul cu roşu întunecat ce ni le aranja pe măsuţa de afară sau chiar pe pragul casei. Apoi, după ce probam din cele servite, Nicolae Procopovici îi făcea lui un semn, neobservat de ceilalţi, şi el, luându-şi fluierul, îi „trăgea” nişte doine, de-ţi rupeau inima. Acele cântece şi până astăzi mi-au rămas în suflet.
Aşa l-am cunoscut pe Vladimir. Apoi l-am mai întâlnit de mai multe ori pe la concerte, concursuri, festivaluri tot fluierul purtându-l. de urca în scenă, sau se aşeza sub o salcie pe mal de Nistru, totul în jur amuţea şi numai melodiile line, altele mai săltăreţe, îi vrăjea pe cei din jur, luându-le graiul, ca apoi să izbucnească în aplauze şi lacrimi.
Dar Vova, căci aşa s-a deprins tot satul să-i zică din copilărie şi până astăzi, nu numai din fluier îi zice. Zece, ba şi mai multe instrumente muzicale învie în mâinile sale – cimpoi, ocarină, caval, flaut, clarinet, ţămbal, trompetă…
Însă, cele mai preferate, încă de pe când făcea şcoală la colegiul de arte din Soroca, apoi la institutul „Gavriil Muzicescu” din Chişinău, au rămas fluierul, naiul şi saxofonul.
– 45 de ani am cântat pe la nunţi, petreceri, în câmp, unde drept scenă servea o remorcă de tractor, dar şi prin alte părţi, unde era multă lume, – îşi aminteşte muzicantul.
De fapt, Vova, să-mi fie iertat familiarismul, a crescut în casa de cultură, ce-i în preajma cuibului părintesc. Acolo, unde director era tatăl său, veneau să-şi susţină practica studenţii de la instituţiile de arte, şi băiatul lui Nicolae Procopovici, era favorizat a ţine în mâini instrumentele muzicale. Aşa şi a deprins acea mare dragoste de cântec.
– tata mai era un bun trombonist şi mergea cu orchestra pe la nunţi şi sărbători. Mult m-am rugat până m-a luat şi pe mine să bat toba. Oamenii se uimeau, punându-mi după fiecare marş, copeici, uneori şi câte o rublă în buzunărelul din piept al cămăşuicei. Eram foarte mândru de aşa aprecieri, – deapănă amintirile astăzi profesorul de muzică Vladimir Zagaevschii.
Cu nunţile a avut o carieră furtunoasă. Ajungea şi prin Ucraina la cântări. Toba era bună, dar el îşi dorea să facă ceva aparte. Tata îi cumpărase o minge din piele, de acelea ce juca echipa „Dinamo” din Kiev. Şi ce credeţi? Vova a schimbat-o pe un fluier din plastic. Cu preţul unei aşa mingi puteai să-ţi cumperi 100 de cele fluiere. Nicolae Procopovici nu l-a certat şi a înţeles că băiatul va avea altă cale în viaţă. Precum şi s-a întâmplat.
– Tata vroia ca eu să fiu artist la Chişinău. Am avut invitaţii la „Fluieraş”, în alte ansambluri cu renume, dar m-a atras baştina. Am fost mereu cu sătenii. Vă mai spuneam că am cântat şi din tractor, şi din căruţă, pe la ferme şi brigăzi, şi în vârf de copac, prin toate beciurile din sat, ba chiar şi în preajma mănăstirii, – zice Vladimir.
Devenise un instrumentist solicitat, dar nu l-a atacat virusul „stelismului”. A rămas modest, dar cu talent pronunţat. Căci copilăria, apoi şi viaţa a dat-o pe muzică.
Ce are el în repertoriu. Desigur, melodii populare. Te farmecă prin doine, romanţe, cântece line, dar şi săltăreţe – hore, sârbe. Acestea la fluier, iar la saxofon – jazz, blues, melodii de cameră, romantice. Depinde ce auditoriu are în faţă.
Mulţi încearcă să interpreteze melodii complicate, cu „turluiri” şi alte variaţii cascadice, să-i uimească pe spectatori cu măiestria interpretativă. Vladimir, însă, procedează altfel. El le cântă oamenilor melodii ştiute, înţelese de ei, cântece de suflet, alteori unele de noi încă neauzite, dar pe care le îndrăgesc şi tot ar vrea să le asculte.
– Eu încerc să cânt aşa, că dacă omul mănâncă, apoi să lase lingura şi să asculte melodia, – spune Vladimir.
Cântecele lui îs cizelate, puse pe note. Compoziţiile proprii – două hore, o sârbă, geamparale – sunt trăite, pline de emoţii şi sens. Iar instrumentele din cele alese. Ocarina şi cimpoiul au fost confecționate de regretatul Liubomir Iorga, cel ce i-a căutat lui Klinton în Casa Albă. Naiul şi fluierele le-a făcut iscusitul meşter Grigore Covaliu din Chişinău, altele – de Ion Oprea. Are patru fluiere – din fag, soc, cireş, nuc – de diferite tonalităţi. Iar unul – îngemănat. Cum ar fi două lipite unul de altul şi acelaşi instrumentist îi dă cântecului o melodicitate deosebită. Şi naiul nu e unu simplu, e făcut din bambus. În semn de apreciere a măiestriei, i l-a cadonat businessmanul şi politicianul Alexandru Oleinic.
Aceste instrumente prind voce la pieptul lui Vladimir Zagaevschii. Una inspirată, de valoare şi calitate. Muzicianul a avansat şi mai mult, de când a început să se ocupe cu pedagogia, trecând la opere clasice, ale compozitorilor Ober, Haydn, Ceaicovschii.
– Acum sunt la etapa când îi învăţ pe alţii, – zice Vladimir Zagaevschii.
Elevii săi de la şcoala de muzică din Cosăuţi şi, în special, de la şcoala de arte „Eugen Coca” din Soroca mereu se află printre laureaţii concursurilor zonale şi republicane. Recent, la festivalul „Nistrule cu apă lină” de la Corjova, Criuleni, ansamblul de fluierari, fondat de profesorul Vladimir Zagaevschii a luat premiul mare, iar însuşi conducătorul lor – locul II în categoria solist la fluier. Tot aici elevul său Cristi Vlas de la şcoala de arte „E. Coca” a ocupat locul III.
– Am elevi ce au plecat la învăţătură mai departe. Alţii s-au aranjat în serviciu, dar nu mă uită, – spune Vladimir.
Sergiu Cruglea din Cosăuţi cântă într-un ansamblu de instrumentişti din Italia. Iar profesorului său cu drag îi zice „tată”.
La fel, nici Vladimir Zagaevschii nu uită de idolii săi. Până în prezent unul din ei rămâne artistul poporului Leonid Moşanu. S-ar părea că Vladimir a ajuns cu fluierul la acele culmi ale măiestriei artistice cucerite de Moşanu. Iar la nai – cântă în stilul lui Dumitru Zamfire. La institutul de arte a fost coleg cu Constantin Moscovici, cunoscut naist, cu care întreţine relaţii de colaborare şi astăzi.
– Fiind în provincie, nu m-am întrecut cu nimeni. Dar îmi place să cuceresc nu interpreţii, ci publicul, – afirmă Vladimir.
Mai are acest Zagaevschii o pasiune – fluieratul artistic, care l-a auzit cu vreo 20 de ani în urmă de la interpretul de muzică populară Vadim Gheorghelaş. Să vedeţi ce variaţii iese de pe buzele lui.
Unii pot să zică: „Mare treabă să cânţi la fluier”. Ia de încercaţi.
