S-a născut la 15 martie 1955 în satul Zarojeni, Floreşti, într-o familie de învăţători. A absolvit şcoala medie nr.1 din Bălţi şi institutul de medicină din Chişinău. Activitatea profesională şi-a început-o la Bălţi, iar din 1 iulie 1978 până în prezent e medic, apoi şef al secţiei traumatologie şi medic-şef, director al spitalului raional Floreşti. Soţia Tatiana e pedagog. Are doi feciori, Vitalie şi Eugen şi 4 nepoţi. Hobby – lectura, istoria, vânătoarea. E decorat cu medalia „Meritul Civic”.
Director – de două ori
– Dle Nichiforciuc, pe masa din birou aveţi albumul cu istoria spitalului din Floreşti. D-stră al câtelea director sunteţi?
– Al XII-lea şi al XIV-lea.
– Cum adică?
– Prima avansare s-a produs în 1997 şi am activat în această funcţie 16 ani. Apoi iarăşi am coborât la şef de secţie.
– De ce? Aţi greşit cu ceva?
– Foarte simplu. Nu am acceptat să fiu membru al partidului Liberal Democrat. Dar peste doi ani iarăşi am ajuns director.
– Dar se mai zice, că nu poţi intra de două ori în aceeaşi apă?
– În apa curgătoare da, dar dacă e stătătoare, apoi se mai întâmplă. Nu fac aluzii, dar eu aveam ideile şi planurile mele în dezvoltarea instituţiei, la care am revenit în 2015.
– Aţi revenit, că aţi insistat?
– La iniţiativa preşedintelui raionului Ştefan Paniş, în colectiv s-a efectuat un sondaj şi eu am acumulat detaşat cel mai mare număr de voturi. Iată toată istoria.
– Din practica vieţii se mai ştie, că la a „doua venire” nu se mai menţine acel entuziasm, atmosfera de creativitate şi încă mai persistă ceva supărări pe cei ce au provocat demisia.
– Nu am „pică” pe nimeni şi nu am acel caracter de a mă răzbuna. Aşa a fost situaţia. Dar, să spună şi lumea, dacă m-a părăsit entuziasmul şi am renunţat la cele începute.
– Atunci să mergem pe rând. Care a fost şi mai rămâne scopul D-stră fiind în funcţia de director?
– De a moderniza continuu instituţia. Astăzi pot cu satisfacţie constata că spitalul nostru e unul din cele mai amenajate şi asigurate cu utilaj performant din republică. Edificiile sunt reparate, secţiile spitaliceşti sunt asigurate cu aparataj ce permite de a executa investigaţii şi operaţii complicate. Desigur, personalul medical s-a adaptat noilor condiţii şi considerabil a avansat la nivel profesionist.
– Despre realizările colectivului D-stră merge veste bună în regiune, acest lucru e evident. Dar pentru a ajunge la un aşa nivel nu e îndeajuns entuziasmul. Se cer bani grei.
– Nu ne bazăm doar pe finanţările din bugetul de stat, cel al companiei de asigurări în medicină şi cel raional. Participând masiv în cadrul mai multor proiecte investiţionale, am atras surse considerabile din exterior. Foarte activ colaborăm cu fundaţia „MAX face posibilul” din Olanda. Doar pentru reparaţia clădirilor olandezii ne-au alocat 1 milion 720 de mii de euro. Am primit de la ei 100 de „Tir”-uri cu echipament. Ultimul, recent, în valoare de peste 100 de mii de lei. Iar în ansamblu – de 5 milioane 878 mii de lei. Colaborăm cu ambasada Japoniei, alte misiuni diplomatice şi structuri neguvernamentale.
– Aceste investiţii masive pot crea suspiciuni din partea celor invidioşi.
– Dar ce avem cu ei. La noi totul se face în mod transparent. Peste tot se vorbeşte deschis şi argumentat. Inclusiv în mediul colectivului. În fiecare zi la volantă cu şefii de secţii se discută şi operativ se soluţionează toate chestiunile. Şi cu instanţele nu mergem la conflicte.
Ce e drept, avem medicina reală, adică noi, cei ce tratăm maladiile, şi cea virtuală, de cabinet, adică cei ce stau în birouri şi dictează politici în domeniul sănătăţii, care sunt adesea distanţate de realitate. Însă ne conducem de reglementările legii şi procedăm de fiecare dată în mod civilizat. În colectiv nu avem confruntări de interese, la bază stă încrederea şi respectul unuia faţă de altul.
– Cam rar se întâmplă aşa ceva astăzi, când în societate e o altă atmosferă, mai puţin prietenoasă.
– Nu zic, că totul e ideal, dar tindem insistent să ne orientăm forţele doar spre binele pacienţilor.
– Relaţiile medic-pacient nu pot fi mereu bune. Unul cu durerea, altul cu posibilităţile…
– E adevărat. Simt personal acest lucru. Atitudinea faţă de pacient e jumătate din lecuire.
– Eu înţeleg un lucru: sunt persoane care doar practică medicina, dar sunt doctori, care lecuiesc bolnavii.
– Deşi am vorbit de bine, confirm şi eu această apreciere. La noi în colectiv medici, adică doctori, cum ziceţi, consacraţi, avem în opinia mea, vreo 10-15. Pentru ei întradevăr viaţa, sănătatea pacientului echivalează cu cea personală. Ei tratează bolnavul aşa cum şi-ar dori s-o facă pentru sine. Pot şi să-i nominalizez pe unii din ei: Valeriu Lai – şeful secţiei chirurgie, Valerius Olaru – şeful secţiei ortopedie şi traumatologie, Constantin Olaru – şeful secţiei reanimare, Ion Vasilcov – secţia obstetrica şi ginecologie, Tamara Ababii – şefa secţiei pediatrie, Angela Râşneac – şefa secţiei terapie, Lora Zahlâsnâi – şefa secţiei informaţii şi statistică, Ludmila Capcelea – vice-director medical, Ion Manole – specialist principal, Adela Leguma – asistenta medicală principală.
– În societate s-a creat opinia că medicina e una din cele mai corupte sfere de activitate. La spitalul din Floreşti se referă o astfel de atitudine?
– Ar fi absurd absolut să neg acest lucru. Însă până în prezent nu e înregistrat nici un caz de dare şi luare de mită. Nu exclud, că cineva nu ar fi primit vreo „mulţumire” de la pacient. Însă acestea pot fi cazuri unice. La noi e creată o altă atmosferă. Mă strădui ca interesele financiare ale lucrătorilor medicali să le ajustez la cerinţele şi posibilităţile reale prin majorarea salariilor şi achitărilor pentru performanţă până la plus 60 la sută. Mulţi medici primesc un salariu mai mare decât directorul. De aceea sunt motivaţi să nu rişte de aşi pierde locul de muncă sau chiar să se aleagă cu urmări grave. Salariu mediu pe spital la noi e cel mai mare între instituțiile similare din republică.
– Deşi nu sunteţi în medicina primară, vă întreb cum ar trebui să fie un actual medic de familie?
– Aşa cum pe vremuri era feldşerul satului, care umbla pe la casele oamenilor şi-i întreba ce îi doare. Să-şi cunoască bine pacienţii, să ducă evidenţa şi evoluţia maladiilor. Adică, să ştie totul despre sănătatea oamenilor din sector şi să nu-i facă să stea în rând la uşa doctorului, să aştepte ambulanţa sau programarea pentru săptămâna viitoare. Acestea sunt probleme generale, la care, sper se va reveni la nivel de minister.
Şi administrator şi tămăduitor
– Dle Nichiforciuc, nu vă pare că funcţia de administrator a „omorât” medicul din
D-stră?
– Absolut nu. Am rămas acelaşi credincios jurământului lui Hippocrates. Şi în prezent mai practic intervenţiile chirurgicale. Mă mândresc cu faptul că încă cu 10 ani în urmă aici am făcut prima endoprotezare la şold. Dacă ar fi o statistică, apoi pe parcursul a 4 decenii de activitate, am pus pe picioare circa 100 de pacienţi anual. Sunt operaţii complicate, dar am avut un învăţător ilustru – regretatul şef al catedrei de ortopedie şi traumatologie a universităţii de medicină, academicianul Vitalie Beţişor. Un ilustru savant şi un talentat practician. Pentru mine el rămâne un ideal de care mă conduc.
– Au continuitate la Floreşti învăţămintele academicianului Beţişor?
– În afară de multe alte intervenţii ortopedice, la noi au fost executate deja 19 operaţii de endoprotezare. E ceva mai rar întâlnit în medicina din mediul rural.
– D-stră, când operaţi, aveţi careva emoţii sau e o deprindere, un lucru de rutină?
– Am emoţii extraordinare şi când mă apropii de masa de operaţii, şi în timpul intervenţiilor. Sincer vă spun. Frica îmi trece doar după ce cos rana pacientului.
– Timp de două decenii cât sunteţi administrator la spitalul din Floreşti s-au produs multe evenimente şi reuşite. Nu-mi imaginez ce aţi mai putea face pe viitor.
– Până la sfârşitul anului îmi doresc să finalizăm reparaţia completă a edificiilor spitalului. Iar în 2019 să amenajăm atractiv teritoriul adiacent.
Dar mai este o misiune extrem de importantă – îmi pregătesc o persoană din colectiv, cărei îi voi ceda, la timpul potrivit, locul de director.
– Să înţeleg, că dinastia de medici Nichiforciuc nu va avea continuitate?
– Era conceput să continue. Dar mezinul Eugen, deşi a absolvit universitatea de medicină, fiind un pasionat activist civic, a devenit deputat în Parlamentul ţării. Acum iarăşi va candida pe circumscripţia Floreşti. Vitalie, fiul mai mare, a ajuns în grad de locotenent-colonel la Centrul naţional anticorupţie, are 7 distincţii pentru lucrul operativ, iar acum e angajat la vamă, în secţia de investigaţii operative. E maestru în sport.
Totuşi, o noră e medic de performanţă şi îmi cresc 4 nepoţi, toţi flăcăii, cel mai mare de 11 ani. Aşa că speranţele mele nu s-au epuizat.
A vrut să fie bibliotecar
– De fapt, D-stră din copilărie aveaţi alte vise.
– Da, mult îmi plăceau cărţile şi vroiam să devin bibliotecar, să citesc cât mai mult. Dragostea de carte, de lectură mi-a rămas şi până astăzi. Multe vreau să ştiu din istorie – şi universală şi a ţării noastre. Dar mai ales a satului meu, situat la întretăierea a trei râuri – Căinari, Cubolta şi Răut. Am răscolit arhivele şi am făcut un album istoric al spitalului nostru. Sunt un împătimit al baştinei. Mereu vin la Zarojeni, sunt prieten cu toţi sătenii şi restabilesc în stil rustic casa părintească, am grijă de pământul ce mi-a revenit de la părinţi. Se întâmplă cam aşa cum şi-a dorit tata Porfirii, ce era director-adjunct în şcoală, un om cu caracter, iubitor de ordine şi disciplină în toate.
Bunelul meu din Izvoare, Gheorghe Guşan, putea să devină un doctor bun. În `41 el a ascuns în podul casei un evreu, urmărit de fascişti, iar în `46, timp de trei ani, a ascuns un om, ce putea fi deportat în Siberia.
Nu exclud, că poate să se producă o „ruptură” în lanţul profesiei de medic, dar nu şi în cel al omeniei.
– D-stră aveţi mai multe pasiuni. V-am văzut şi cântând, şi dansând…
– Mi s-au amplificat aceste aptitudini odată cu căsătoria. Soţia Tatiana e o bună pianistă. Dar îmi sunt dragi şi melodiile ucraineşti, ce le cântam pe pragul casei părinteşti împreună cu sătenii de răsună valea.
– Şi aceasta nu e tot.
– Mult îmi place la vânătoare. Avem o echipă tot din Zarojeni, de vreo 7-8 împătimiţi, că facem câte 45 de kilometri pe jos la o ieşire. Dar nu împuşcăm tot ce ne cade în cale. Odată în faţa mea, când stăteam de pândă, s-a oprit o căprioară speriată, s-a uitat îndelung la mine, s-a lipit de pământ şi a stat nemişcată până au trecut gonaşii, apoi a fugit mai departe. M-am bucurat că nu s-a temut. Înseamnă că şi aici am salvat o viaţă.
Ca vânător nu-s din cei ce merg la „safari” prin africi. Dar am avut un vis – să vânez un cocoş de munte şi am mers tocmai în regiunea Permi din Rusia. Acolo sunt mulţi, ca la noi porumbeii. Am împaiat pasărea şi e ca la muzeu în casa mea de la Zarojeni.
– Am impresia că sunteţi un om împlinit…
– Şi fericit. Sunt fericit când dimineaţa merg la serviciu şi rămân la fel de fericit când seara vin acasă.