Arhitecții timpului Grigore Lupaşcu: „E rău când cazi, dar e şi mai rău, dacă nu te poţi ridica”

0
846

Provine dintr-o familie de buni gospodari din satul Mîndîc, Drochia. Tata, Vasile, a fost
mecanizator, iar mama, Tatiana, a muncit în câmp. La 26 ianuarie a deschis a 62-a filă din calendarul vieţii sale. A absolvit şcoala medie din localitate, apoi a obţinut şi diplomă de agronom. Din 1978 deţine diferite posturi de profil agricol la Mîndîc, iar în 1999 a fondat SRL „Grildos Agro”. Pe vremea judeţului, timp de 4 ani, a fost primar în satul de baştină.
Soţia Olga are studii medicale şi lucrează la centrul de sănătate din localitate.
Fiica Tatiana e juristă şi s-a stabilit cu traiul la Chişinău. Fiul Ion e la al doilea mandat de primar de Mîndîc. Are doi nepoţi şi o nepoţică. E consilier raional, preşedinte al comisiei de buget şi finanţe a consiliului. E decorat cu medalia „Meritul Civic”. Preferă personal să muncească la vie şi să poarte de grijă mini-fermei de păsări exotice.

– Domnule director, ce ziceţi, dacă am începe vorba de la celălalt capăt. De unde a apărut un aşa ataşament faţă de ornitologie?
– Din dragoste faţă de ce e frumos în natură. Şi lebedele, şi păunii, raţele şi gâștele sălbatice, fazanii, curcanii şi alte păsări sunt create şi pentru a le admira, a le alina. Ele pentru mine sunt ca şi un remediu pentru a-mi alunga emoţiile negative. Colegii mei îmi zic, că de parcă n-aşi avea ce face de mă ţin şi de o aşa ocupaţie. Altora le e pe plac alte ocupaţii, eu, însă, o prefer pe aceasta. Iar viţa de vie e în firea poporului nostru. Ce moldovean adevărat nu are vie şi un butoiaş cu vin veritabil?

– Vă mai cunoaştem ca pe un bun primar. Însă, totuşi, aţi revenit în agricultură?
– Primăria a fost o provocare. La acest post pretindeau în 1999 şapte candidaţi. Doi din ei prea aprig râvneau la funcţia de primar, care, în opinia mea, nu prea o meritau, urmărind interese meschine, însă prin declaraţiile şi promisiunile lor aveau şanse de a învinge în scrutin. Atunci m-am avântat şi eu în campania electorală şi am reuşit din primul tur. Ştiam că situaţia e complicată, dar nu credeam că într-atât. Angajaţii erau fără salariu, serviciile – neachitate, impozitele – neplătite, bugetul – gol. Dar am pornit lucrul şi cu încetul multe s-au schimbat.

– Înseamnă că nu aţi dezamăgit consătenii?
– Se vede că nu, căci mă îndemnau să merg la al doilea mandat. Dar deja fondasem o gospodărie agricolă şi nu-mi permitea postul de primar să stau pe două scaune. Atracţia pământului s-a dovedit a fi mai puternică, decât fotoliul de funcţionar. Am recomandat şi susţinut o altă persoană, care cu cinste a condus satul 8 ani. Iar eu, m-am ocupat în cel mai serios mod de gospodărie, că era o vreme, când totul se distrugea şi se împărţea. După programul „Pământ” multă nevoie a rămas. Eram în prag de catastrofă. Am stopat procesul de delapidări şi am purces la consolidare a intereselor oamenilor. Astăzi cu satisfacţie pot spune, că toate clădirile au scăpat de „valul reformei”. S-au păstrat obiectivele sociale şi de producere. Mult am luptat pentru aceasta. Am recurs şi la ajutorul preoţilor noştri, care i-au îndemnat pe enoriaşi să nu-şi bată joc de munca lor.

– Acum, după aproape două decenii de frământări, muncă încordată şi multe obstacole depăşite, la ce a ajuns SRL „Grildos Agro”?
– A ajuns o gospodărie ce gestionează 2500 de hectare de terenuri arabile, luate în arendă de la 2000 de deţinători de cote de pământ din satele Mîndîc, Palanca şi Ţaul din raionul vecin Donduşeni. Suntem 50 de angajaţi, inclusiv 26 de mecanizatori şi 7 şoferi. Cu toţii producem anual un volum de producţie agricolă în valoare de 40 de milioane de lei. Avem tehnică performantă – tractoare, semănători, combine. Doar în ultimii ani am procurat tehnică nouă în valoare de 25 milioane de lei. Graţie aplicării acestei tehnici şi tehnologiilor avansate rodnicia hectarului a crescut de două ori. La grâul de toamnă de la 3,5 tone la hectar la 6 tone, la floarea soarelui de la 2 tone de seminţe – la 2,8-3 tone, la porumb de la 4-5 tone – la 10 tone de grăunţe, la sfecla de zahăr de la 25 tone la 50 tone. Am înregistrat şi 65 de rădăcini la hectar. Sfecla de zahăr se cultivă anual pe o suprafaţă de 500 de hectare şi e una din cele mai rentabile culturi de câmp.

– Dar tot cu sfecla de zahăr aţi nimerit într-un colaps economic. V-au jucat „fiesta” partenerii de afaceri?
– Nu partenerii, ci unul singur – firma „MagdVest”, care revitalizaseră fabrica de zahăr din Donduşeni ca peste doi ani să-i stopeze activitatea. Eu, mizând pe argumentele directorului dlui Magdîl, am livrat în 2015 la fabrica din Glodeni a aceleiași firme 55 mii tone de sfeclă de zahăr, dar achitările pentru materia primă n-au urmat nici până în prezent. Firma ne datorează 37 de milioane de lei, ce valorează întregul volum anual de producţie al gospodăriei noastre. Vă imaginaţi ce tragedie economică s-a produs? Am mers în judecată, am câştigat procesul, dar bani cum n-au fost aşa şi nu sunt achitaţi. Ca noi au mai păţit şi alţi agenţi economici din ţară, care s-au falimentat sau sunt aproape de sfârşit. Ne-au spus, că toată averea firmei e în gaj bancar sau trecută pe numele altor persoane. Mai mulţi demnitari mă „liniştesc” să-mi iau rămas bun de la aceste milioane. Adică am „ars” în flacără albastră şi speranţe de a recupera datoria mai că nu sunt. Am spus în detalii despre acest lucru ca să fie de învăţătură pentru alţii. Accentuez, totul s-a făcut în mod legitim – prin contracte, evidenţă contabilă etc, dar „partenerul” s-a dovedit a fi unul, să zicem aşa, cam şmecher.

– E o situaţie de neînvidiat pentru dumneavoastră. Dar colectivul, cei de la plug, ce au zis?
– Suntem un tot întreg şi am avut de trăit o perioadă stresantă. Oamenii au fost înţelegători şi i-am încurajat să nu ne pierdem cumpătul. Am luat credite pentru a achita munca lor, pentru necesităţi curente şi de perspectivă. Şi am învins.
Al doilea an, când am încheiat contract cu o altă întreprindere de procesare a sfeclei, unul din conducătorii ei mi-a zis: „Încă mai existaţi?” Aceste cuvinte şi mai tare m-au fript, dar am scrâşnit din dinţi şi mi-am spus în gând: „Încă o să vedeţi!” Şi, ştiţi, am devenit unul din cei mai credibili parteneri ai noii întreprinderi. În 2017 am obţinut o roadă bună, zaharitatea rădăcinilor constituia 20,2 procente, iar pentru o tonă de materie primă livrată ni s-a achitat 1000 de lei. Profitul obţinut de la sfecla de zahăr a constituit 5 milioane de lei.

– Dar „gaura neagră” din bugetul gospodăriei a rămas?
– În decurs de doi ani am achitat datorii în valoare de 18 milioane de lei, datorii acumulate din cauza firmei „MagdVest”. Şi acum suntem „curaţi” la impozite, salarii, achitări cu furnizorii şi cotaşii.
Nu ne-am dat bătuţi, am revenit, am ieşit din impas graţie muncii colectivului, care a avut încredere în mine.

– Cu aşa datorii era greu de crezut ca agricultorii să nu rămână în pierdere.
– Eu mă conduc de un principiu sfânt: „Dacă promit – fac!” Ce nu m-ar costa personal. Deşi am avut aşa o situaţie, salariul mediu al angajaţilor anul trecut a crescut cu 30 la sută şi se achită până la data de 15 a lunii următoare. Fondul de salarizare e de 2,5 milioane de lei. Mecanizatorii primesc pe sezon şi 90 de mii de lei. Acest fapt a contribuit la consolidarea şi a comunităţii în ansamblu. Majoritatea mecanizatorilor şi lucrătorilor de la ferme sunt tineri, ce-şi creează familii şi se stabilesc cu traiul la noi în sat. Socot, că e cea mai mare realizare personală din ultima vreme dar nu mă opresc aici. Scopul meu e ca în următoarea perioadă salariul mediu al mecanizatorilor să constituie 100 de mii de lei pe an. De acest indice se va apropia şi leafa celorlalţi angajaţi. Aşa doar putem să facem satul mai atractiv şi viaţa mai bună.

– Iar deţinătorilor de cote nu li se reţin achitările?
– Nicicând. Cotaşii primesc, conform contractelor, 500 kilograme de grâu. 140- de seminţe de floarea soarelui şi 15 – de zahăr. Cota fiind doar de 1,17 hectare.
– Vrasăzică, aceasta e politica agrară la Dumneavoastră? Oamenii, tehnica şi agrotehnica?
– Ce depinde de noi, întreprindem în maximă măsură. Dar am dori să ne stimuleze legislaţia. Păcat ar fi să zic, că nu suntem favorizaţi de conducerea ţării. S-a stabilizat politica agrară în ansamblu, proprietarii de pământ se simt stăpâni ai soartei lor. Se alocă subvenţii. Dar obiecția mea coincide cu a multor specialişti – să fie stabilit un impozit unic în agricultură. Şi, în al doilea rând, ca statul să stabilească preţul minim de comercializare a producţiei agricole, să nu ne fure intermediarii şi afaceriştii. În rest, ne-am descurca şi singuri.

– Mai dispuneţi de o pârghie eficientă de influenţă asupra comunităţii despre care încă n-am vorbit.
– Aveţi în vedere contribuţiile noastre în dezvoltarea socială a satului? Aceste activităţi se practică de mulţi agenţi economici. Dar sunt şi unele particularităţi specifice. Spre exemplu, gospodăria noastră asigură alimentarea pe gratis a 150 de elevi din clasele a V-a a IX-a din gimnaziul din Mîndîc. Am mers la aşa subvenţii din simplul motiv. Copiii sunt ai părinţilor, ce mi-au încredinţat cotele de pământ, ei aici au muncit, toată viaţa au lucrat pe pământurile noastre şi bunicii lor. Posibil că unii absolvenţi ai şcolii vor rămâne în sat, inclusiv se vor încadra în colectivul nostru. E o investiţie simplă, însă importantă pentru ei, dar şi de cinste pentru noi. Am asigurat şcoala şi cu mere. Mai ajutăm grădiniţa pentru copii, centrul de sănătate, alte instituţii din sat.

– Toate acţiunile Dumneavoastră vin de la sine, sau aveţi un punct de pornire?
– Vin de la cei 7 ani de acasă. De la părinţi am deprins să fiu aşa. Apoi şi de la fostul preşedinte al gospodăriei Gheorghe Cucu. Era un om foarte obiectiv şi responsabil. Pe la miez de noapte, când eram brigadier, venea pe la mine şi mă lua în câmp să vedem dacă totul e bine. Sau, când abia se zărea de ziuă noi deja examinam semănăturile pentru a decide cum şi ce de făcut. Acum deja eu procedez în acelaşi fel cu specialiştii de astăzi – agronomul Anatolii Gurmeza, brigadierul Nicolae Cebotari. Am încredere totală în şefa de depozite Alina Covalschi. Le port respect celor disciplinaţi, ce îşi exercită conştient funcţiile. Adesea le amintesc unora că disciplina e unicul component al succeselor, ce nu generează cheltuieli financiare.

– Exigenţa Dumneavoastră nu provoacă indignări, nu vă învinuieşte nimeni de autocraţie?
– Eu tot timpul susţin iniţiativele. Dar ele trebuie să fie coordonate. De altfel, putem ajunge la anarhie, ce e foarte riscant în agricultură.

– Sunteţi o persoană ce nu se dă „bătută” cu una cu două, inclusiv şi în viaţa publică. Am observat acest lucru şi în cadrul şedinţelor consiliului raional.
– Da, nu e şedinţă, la care să nu-mi expun opinia. Iar la întrunirile comisiei de specialitate, unde sunt preşedinte şi unde, preponderent, se examinează chestiuni financiare, discuţiile durează câte 3-4 ore în şir, până nu ajungem la un numitor comun, dar care să corespundă tuturor rigorilor legislative.

– Domnule director, persoanele, care manifestă activism nimeresc în vizorul liderilor de partid, li se propun funcţii…
– Am nimerit şi în vizor, şi funcţii mii s-au propus. Dar mi-am zis, că de la Mîndîc nu plec nicăieri. Chiar nici marele eşec cu „MagdVest”-ul nu m-a derutat. Iar cu partidele e mai simplu. Acum sunt consilier neafiliat politic.

– Aveţi atâtea griji, ocupaţii, mai ţineţi şi păsări exotice. Şi iată că s-a mai iscat o pasiune, v-aţi cumpărat şi un cal de rasă. Pentru ce?
– Din vremuri vechi se spune că cel mai bun, devotat prieten al omului e calul. Vreau să mă conving în această afirmaţie.

A intervievat
Boris TODIREL.

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code