Haralampie Sochirca: „Nu mă clatin în bătaia „vânturilor””

0
476

S-a născut în 23 februarie 1949 în familia agricultorilor din satul Vădeni Olga şi Gheorghe Sochirca. Studiile şi-a făcut la tehnicumul agricol din Camenca, apoi a absolvit şi  Institutul agricol din Chişinău. A activat în diferite funcţii – agronom pentru plantaţiile pomicole, pentru protecţia plantelor, agronom-şef, director de sovhoz, apoi societatea pe acţiuni „Dumbrăveni”. În 2001 a fondat SRL „Agroselect-Vădeni” şi până în prezent e director al acestei gospodării. Soţia Tatiana e agronom de profesie şi director al  întreprinderii individuale în domeniul pomicol. Fiicele Olga şi Ira sunt căsătorite în Italia şi l-au făcut pe tata bunel cu 3 nepoţei şi 2 nepoţele. E Cetăţean de Onoare al raionului Soroca. Hobby – sportul. A practicat intens luptele libere şi a deţinut titlul de campion al districtului militar Moscova la sambo.

– Domnule director, chiar să fie aşa că de jumătate de veac sunteţi legat de pământ? Ce-i cu agronomia aceasta că se ţine atâta vreme de dumneata?

– De fapt, în copilărie eu îmi doream să devin medic. S-a pornit acest gând de la vreo şase ani. Povestea e amuzantă. Cel mai mare duşman al meu, curcanul Friţ, care îmi sărea în cap, că purtam cămaşă roşie, înghiţise o aşchie de sticlă, care i-a spintecat guşa. Şi eu, l-am trecut la operaţie. I-am scos ciobul, i-am cusut guşa, am făcut dezinfecţie cu rachiu de casă cu propolius şi l-am lăsat să zacă. Tata vroia să-l dea la trunchi, dar eram în Postul Mare, care se respecta la noi cu stricteţe. Peste două zile „pacientul” meu deja se plimba prin ogradă. Şi a zis atunci o vecină: „Măi Gheorghe, al tău o să fie doctor”. Şi aşa am şi pornit cu acel gând.

– Şi de ce n-a luat foc?

– Păi, eram mărişor,  prin clasa a VII-ea, şi ajunsem la lecuire la spitalul din Floreşti. Nişte flăcăi mai şmecheri din salonul nostru m-au trimis să duc un borcan în sala de operaţie, unde, de fapt, era interzis. Doctorii m-au fugărit de acolo, dar am văzut o străşnicie de sânge, ce mi-a provocat şi spaimă, şi dezgust. Iată aşa m-am dezis de medicină. De altfel, precum şi m-am pornit.

– Iar cu agronomia ce pătăranie s-a întâmplat?

– Tata la chemat la noi pe un sătean, pe Alexei Dubălari să  altoiască nişte copăcei de măr şi prăsad. Era meşter recunoscut. Pe aceeaşi tulpină făcea să crească vreo 3-4 soiuri diferite. Ca în poveste. Eu, urmărind ce şi cum făcea el, am  prins firul. Dar curiozitatea m-a „împins” la o „crimă”. Am tăiat altoirile şi am făcut altele pe aceleaşi crenguţe, conform „tehnologiei”. Al doilea an, când înverzeau copăceii, a venit vestitul pomicultor să-şi vadă lucrul. După ce au cinstit cu tata ceva vin, se uită el şi zice: „Păi, acesta nu e „pocercul” meu! Dar e făcut bine”. „Diversia” mea a fost descoperită şi am fost nevoit să recunosc fapta. Şi zice atunci livădarul: „Gheorghe, dacă nu-l dai de agronom, rău e pentru ţară”. Tot în acel an am şi fost „exilat” la tehnicumul de pomicultură şi silvicultură din Camenca, care l-am absolvit cu menţiune.

Mai apoi nu m-am mai abătut de la agronomie toată viaţa. Ba şi soţie la institut mi-am găsit. Adică, două dragoste deodată – agronomia şi soţia. Aşa şi mergem împreună.

– Totuşi, după tehnicum v-au luat în armată.

– Însă am reuşit să fac un lucru mare la Cosăuţi, unde am venit la muncă. Atunci, la „Avangard”, agronom-şef era Nicolae Branişte, specialist bine cunoscut în mediul agricol. Îmi zice: „Dacă vreai să rămâi în istorie, plantează pe o coastă de deal o vie”. Entuziasmat de încredere, am pus, ca la carte, 60 de hectare de vie de soiuri bulgăreşti. Când am revenit de la ostăşie am gustat strugurii din roadă nouă.

– Se prind bine după D-stră şi butaşii, şi copacii.

– Am continuat acest lucru la Vădeni, Dumbrăveni, Regina Maria, Lugovoe, ce erau parte componentă a unei şi aceleaşi gospodării. Foştii directori aveau multe griji şi mai puţin erau preocupaţi de pomicultură. Şi mi-au încredinţat mai mult mie acest sector. În câţiva ani am extins plantaţiile pomicole cu 360 de hectare. La livadă lucrau peste 300 de oameni. Roadele erau mari, ei – bine plătiţi, asiguraţi cu fructe  pentru tot neamul. Cu nostalgie îmi amintesc de acele vremi.

Dar şi acum nu mă las de livezi. Mi-au revenit 5 cote de pământ, pe parcursul anilor am mai cumpărat şi în prezent familia noastră are propria livadă de merari şi prune. Al optulea an deja e în roadă.

– Această livadă a D-stră tot are o istorie interesantă.

– Pe acest loc a ţinut pământ încă străbunelul meu, de când s-a lichidat şerbia în Rusia şi oamenii au fost împroprietăriţi. Tătuca Ion, avea 60 de hectare, alături de moşia bisericii. Pe imaş şi până azi se mai observă haturile. Practic, am răscumpărat acest pământ. Iar tătuca pe linia mamei a fost primar la Dumbrăveni. Acolo, pe pământul străbunelului am desfundat izvorul, am făcut un iaz, am construit o căsuţă. E un loc unde îmi vin copii, nepoţii, prietenii.

Mi-am mai amintit că străbunelului îi mai ziceau Vasile Zugravul. De fapt numele lui era Sochirca, dar îi spuneau Zugravul, fiindcă executa lucrări în biserici, le zugrăvea.

– D-stră, ce, cu toţii vă trageţi dintr-o familie? Şi tata matale şi mama, cum mi-aţi spus tot Sochirca au fost.

– În sat la noi sunt patru „ramuri” de Sochirca. Unii cu alţii nu suntem rude. Şi la Dubna sunt, şi la Zastînca, în alte părţi.

– Şi de unde atâţia Sochirca?

– Ne tragem de pe vremea imperiului austro-ungar şi venim prin Ucraina cu numele Sochirco, adaptat mai apoi la limba română.

– Dar prenumele de Haralampie de unde s-a luat?

– De la „lampă” – sursă de lumină.

– Să devii un bun gospodar aţi deprins de la părinţi? Dar să ajungi aşa de viguros, zdravăn, puternic tot de la ei aţi moştenit?

– Tata îmi zicea: „Nu te lega de pământ, că n-ai să ai odihnă”. De fapt, mă încerca de minte. Căci lui mult îi plăcea să muncească gospodăreşte. A fost şi brigadier, membru al cârmuirii sovhozului, deputat în sovietul sătesc. Fiind la pensie păzea averea gospodăriei la făţare şi depozite. A decedat în 1996 la vârsta de 88 de ani.

Eu am crescut la 1 metru 86 centimetri, iar tata era cu un cap mai înalt ca mine. A făcut serviciul militar în garda regală, îl cunoştea pe regele Mihai, când încă era mic şi venea la stadion să ia învăţăminte militare de la ofiţeri.

– E vorbă sau adevăr despre recordurile din domeniul sportului a tatălui D-stră?

– E adevărat că a participat la Praga, la Olimpiada ţărilor balcanice, unde a luat medalia de argint la aruncatul suliţei. Iar la campionatul european între militari la aceeaşi probă a ocupat locul I.

– S-au mai păstrat acele distincţii?

– Cu regret, ultima medalie a dispărut fără urmă după ce a fost oaspete la noi în casă un reprezentant de la raicom. A zis, că o să ne-o întoarcă, dar a „uitat” s-o facă.

S-au păstrat medaliile de la război. Tata era la mitralieră şi „secera” inamicul după trecerea tancurilor. A fost rănit în Berlin, la 24 aprilie 1945. Eu nu cred în vise. Dar tata mi-a povestit, că în ajun a avut un vis, precum câinele nostru de acasă l-a muşcat de picior, despre ce i-a spus unui evreu, ce îi încărca lentele pentru mitralieră: „Ai să fii grav rănit în picior, Gheorghe”. Precum şi s-a întâmplat.

– Văd, că multe lucruri neordinare s-au întâmplat în familia D-stră şi în trecut, dar şi apoi.

– Chiar şi în activitatea mea de agronom. Pot să spun despre un caz mai deosebit. Eu eram agronom-şef în sovhozul „Dumbrăveni” ce era în componenţa asociaţiei „Selecţia” din Bălţi. Ne ocupam cu producerea seminţelor de diferite culturi de câmp. Rezultatele pe acele vremuri erau incomparabile cu ale altora. Şi în prezent recordurile noastre nu-s doborâte. Obţineam la hectar peste 8 tone de porumb, 4 – de floarea soarelui, 3 – de soie. Aveam medalii de la „BДHX” de la Moscova, premii, drapele, gospodăria a primit „Volgă”, tehnică agricolă, multe altele. Şi când era mai bine, hop, că mă invită la raicom să mă trimită director de sovhoz la Holoşniţa. Am explicat, că la Vădeni mi-am construit casă, acesta e satul meu, cu rude, prieteni, copiii merg aici la şcoală. Dar primul secretar şi membrii biroului rămâneau de neconvins. Să plec şi gata, să „ridic” gospodăria de altfel…. N-am aşteptat avertizarea, am scos biletul de partid, l-am aruncat pe masă şi pe-aici mia fost drumul. Vestea despre „obrăznicia” mea a ajuns la Comitetul Central. În acea vreme secretar la CC era Mircea Snegur, care mă cunoştea de pe când era director general la „Selecţia”. Le-a explicat la ai noştri, că pentru refuz la directorie, n-au dreptul să mă excludă din partid şi m-am ales doar cu mustrare aspră.

– Acest caz va determinat, probabil, să vă treacă gustul de partide.

– În partidul comunist am fost doi ani şi după „reformarea” lui n-am mai acces nici în unul apărute mai apoi  ca ciupercile după ploaie. Ce e drept, în campaniile electorale am susţinut partidul agrar-democrat, apoi „Moldova Noastră”, dar am rămas doar un simplu simpatizant.

– Cum aşa, doar aţi candidat la funcţia de deputat în Parlament din partea „agrarienilor”?

– A fost o provocare. Am luat 43 la sută din sufragii, pe când locul doi avea doar 12 procente din voturi. Dar m-am retras în favoarea oponentului.

În viaţă nu am urmărit scopul ca prin vre-un partid să avansez în post. Eu mereu am rămas prins în mrejele satului meu. Nici la minister n-am plecat să lucrez.

– Dacă atât de mult sunteţi ataşat de baştină, de satul părinţilor, buneilor şi străbuneilor, apoi de ce fiicele D-stră au plecat la Torino în Italia. Ce, nu aveau loc în Moldova, dacă nu la Vădeni?

– Dragostea e de vină. S-au căsătorit cu italieni. Dar cu mezina deja am hotărât problema. Şi-a ridicat o casă frumoasă alături de cea părintească, doi copii de-ai ei, Alexandro şi Djulio se afla la noi, la bunei. Ira are studii de contabil şi va gestiona întreprinderea individuală trecută pe numele mamei, iar soţul ei Franco e specialist în restaurarea monumentelor. E o profesie solicitată şi în Moldova.

– Adică, puteţi răsufla uşurat, că are cine vă continua calea.

– Da, sunt mai fericit. Că mă pot „distra” cu nepoţii, că pot să-i alint, să-i probozesc, să merg cu ei în câmp, la livadă, să-i deprind cu viaţa reală.

– Se găsesc în sufletul D-stră de agricultor şi loc pentru alte ocupaţii?

– Se găseşte. Să mă „hârjonesc” cu nepoţii. Să admir natura. Extraordinar îmi place primăvara, când se trezeşte natura, când totul e verde şi înflorit. Şi toamna, când brazdele negre strălucesc în razele soarelui obosit.

– De sport nu uitaţi?

– În tinereţe de la competiţiile de trântă adesea veneam cu premii vii – berbeci. Acum,  desigur, nu-s acela, dar pe dumneata te-aşi pune la podea.

A intervievat Boris TODIREL

PUBLICITATE
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCărţulia
Articolul următorReţeta de la „ZN”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code