Grigore Bucătaru: ”Cultura e o dimensiune universală”

Biografie

Lumina zilei o vede la 25 octombrie 1960 în satul Seliște, raionul Nisporeni într-o familie de intelectuali.

A absolvit școala muzicală și cea de iluminare culturală din Soroca, Institutul de Arte din Chișinău. A susținut masteratul la Academia de administrare publică de pe lângă președintele Republicii Moldova.

A activat ca profesor la școlile de muzică din Vărăncău și Târgul Vertiujeni, în orchestra ”Mărțișor” din Chișinău, șef al secției orășenești de cultură din Soroca, șef de catedră, apoi șef de studii la Colegiul de Arte din Soroca. Din 2007 e șef al secției cultură și turism Soroca.

E distins cu titlul onorific ”Om emerit” și ordinul ”Gloria Muncii”.

E laureat al concursurilor și festivalurilor naționale și internaționale ca instrumentist al orchestrei de muzică populară ”Nistrenii”.

Căsătorit. Soția Natalia are studii medicale și agricole. Fiul Sergiu e secretar de Stat la Ministerul Economiei și Infrastructurii. Fiica Inga – specialist la Banca Națională. O bucurie mare – sunt cele 4 nepoțele și un nepot. Hobby – pescuitul.

Cu vioara în suflet și acordeonul la inimă

• Vă cunosc, dle Bucătaru, de vreo trei decenii. și tot timpul îmi imaginez nu altfel decât cu acordeonul și vioara. Dar toate au pornit de la ceva. Muzica fără rădăcini se ”prinde” cam greu.
• De la cinci ani eu deja știam că o să fiu muzicant. Măcar că un frate de-al meu mă îndemna să devenim împreună ca Brejnev. Iar dragostea de muzică mi se transmite de la tata. El, încă pe atunci, a absolvit institutul de arte, era învățător de muzică, dirijorul corului din sat fondase o orchestră ce devenise vestită prin împrejurimi. Ce e interesant, că în această orchestră cântau încă 7 verișori de-ai mei și doi frați ai tatei. Dar rădăcinile se trag încă de la bunelul Zaharia, care ”surzea” urechile cu trompeta sa. Iar acasă mama, ce era asistentă medicală, împreună cu sora tatei cântau romanțe. Astfel, am crescut într-un mediu îmbibat cu melodii populare. Dar poate că n-ar fi fost cimentată această pasiune, dacă regretatul meu frate Mihail, care absolvise regia la Institutul de Cultură din Moscova și lucra la școala ”Elena Sîrbu” din Soroca, nu m-ar fi adus la  școala de muzică din acest oraș.

• Dar care instrumente muzicale v-au ajuns primele în mâinele D-stră?
• Baritonul lui tata și trompetele verișorilor. Mergeau cu acea orchestră peste tot și stăteam fudul în primul rând. și pe la nunțile din sat eram alături. Dar pe parcurs am deprins mai multe instrumente. În armată, tocmai la Blagoveșconk din Răsăritul Îndepărtat, cum se spunea pe atunci, un an și jumătate am cântat în componența unei orchestre militare profesioniste – la tenor, bariton dar și în orchestra de estradă a garnizoanei. Adică, am primit de la aerofone și am trecut la celelalte.
• Să înțeleg, că le puteți da viață mai multor instrumente?
• De la vioară, care e și instrumentul de specialitate, ce l-am studiat la Institutul de arte, apoi la acordeon. Cu aceste două apar și în scenă cu orchestra ”Nistrenii”. Dar mai cânt și la pian, saxofon, trombon, trompete, bariton, fluier, ocarină, muzicuță.

Dragoste și responsabilitate

• Ajungând șef, în funcție publică, de administrator, nu v-ați lăsat de cântec, nu se prăfuiesc instrumentele?
• După cum vedeți, și în birou – în stânga e vioara, în dreapta mesei – acordeonul. Nu stau ”încuiate”. Instrumentul se cere mereu să cânte. și sufletul – la fel. Ambele lucruri trebuie să le faci conștient să îmbini dragostea cu responsabilitatea.
• Nu vă fac complimente, dar de când sunteți ministru al culturii sorocene, mult s-au amplificat activitățile. Au fost inițiate și noi proiecte inedite. Cum ați pus ”pe roate” acest proces? Ce pârghii mobilizatoare ați aplicat?
• Nimic deosebit. Dar principalul, am creat un colectiv de specialiști devotați, cu care mă înțeleg dintr-o privire. E important să știi cine anume poate face acel sau alt lucru mai bine decât alții. Pentru fiecare eveniment să fie repartizată persoana care știe cum își dorește să-l organizeze și să rămână responsabil până la finalizarea lui. Pe specialiști îi apreciez conform reacțiilor, ce urmează după o așa activitate. Dar și după numărul de participanți. Evenimentul trebuie trăit, trecut prin inimă, dacă vrei să fie unul de succes. În cultură lucrurile nu se fac cu ”de-a sila”. Căci se pierde din creativitate. Artiștii pot fi și ”mofturoși” orgolioși. Cu ”ciomagul” nu-i poți obliga să facă ceva de valoare. Caut să ating ”strunele” sufletului fiecărui. Pârghiile administrativ-disciplinare la noi nu sunt aplicabile. Și nici salariile. Căci lefile – în cultură mai jos nu ai unde le coborî. Cultura se menține prin entuziasm și dragoste de frumos, de artă, de tradițiile poporului nostru.

• Și dacă e așa, care ar fi criteriile de apreciere al unui om al culturii?
• Cultura, în general, e un întreg univers. Iar omul de cultură, e clar, nu poate întruni absolut toate criteriile. Omul de cultură îl putem identifica prin cultura sa interioară, comportament, acțiuni. Acestea s-ar referi și la specialiștii în domeniu. Plus studiile respective, capacitățile organizatorice, creativitate, să cunoască limitele bunului simț, să fie sociabil și să poată să lucreze în parteneriat. Cultura unui popor se creează secole de-a rândul. Cei ce activează în domeniu își asumă responsabilitate să mențină identitatea noastră în toate aspectele.

Evenimente și valori

• Lumea cunoaște mai multe activități de amploare și rezonanță. D-stră pe care le-ați evidenția?
• Ceea ce a fost s-a văzut. Cele mai reușite evenimente sunt cele cu mulți participanți. pe primul loc ar fi ”Festivalul Mărului” desfășurat în cetate și pe teritoriul adiacent. E un eveniment de amploare, în care au fost implicați sute și mii de oameni. Am revitalizat festivalul păstoresc la Căinarii Vechi, cel de romanțe ”Anastasia Briciuc”. Am scos în Piața Libertății festivalul colindelor. La toate acestea spectatorii s-au transformat în participanți activi. Dar cât e de important festivalul de muzică sacră! Aici s-au implicat fețele bisericești, a ieșit în scenă, pentru prima dată în republică, corul preoților. Am fost foarte exigenți în selectarea repertoriului și chiar a membrilor juriului. Sau festivalul ”Trandafir de pe cetate”, ce are drept scop promovarea talentelor și a melosului popular.
• Domnule Bucătaru, în vizorul D-stră sunt și activitățile din întreg raionul. Mare e diferența în dezvoltarea culturii în ”centru” și în mediul rural?
• Desigur, diferență este și e pronunțată. Dar nu prin prezența talentelor, ci prin posibilitățile de a se realiza. În municipiu avem mai multe instituții de profil – școală de muzică, de arte plastice, colegiile de arte ”Nicolae Botgros” și pedagogie – ”Mihai Eminescu”, centre de creație, cu profesori buni și tineri școliți. de aceea și persistă acea diferență. însă și în mediul rural avem multe colective artistice ce nu cedează în măiestria interpretativă și, în special, se evidențiază prin mai multă sinceritate, prin autenticitatea repertoriului constituit din ”material” local, specific satului sau regiunii. La Vădeni și Căinarii Vechi, la Pîrlița și Rublenița, la Vărăncău, Parcani sau Șolcani se cântă diferit. Eu fără a vedea cine e în scenă, la auz pot determina de unde vine fiecare colectiv. E de menționat că consiliul raional salarizează 28 de colective artistice cu titlul ”model” și 4 centre de meșteșuguri populare.

• Aria de activitate a secției cultură e mai vastă, nu se limitează doar la muzică, dans și concerte.
• Acordăm suport metodologic și ținem în vizor activitatea a două muzee – la Soroca și Cosăuți, a 54 de cămine ale culturii, 59 de biblioteci, 4 școli de muzică – cu 559 de elevi și 62 de profesori, școala de arte plastice și școala de arte ”Eugen Coca” din Soroca. În ansamblu cultura ”o fac” 310 de angajați, specialiști în domeniu respectiv. Mai avem 280 de meșteri populari, inclusiv 15 membri ai Uniunii meșterilor populari din Republica Moldova. E o bogăție culturală incontestabilă, dacă mai adăugăm Cetatea și Lumânarea Recunoștinței, alte monumente de mare valoare.

• D-stră sunteți un adept al promovării culturii sorocene și mai departe de Nistru…
• Nu numai familiarizăm cu tradițiile și cultura poporului nostru, ci și promovăm imaginea raionului în lume. ”Nistrenii” au concertat pe scene din mai multe țări europene. Nu demult au evoluat la București. Suntem interesați să dezvoltăm mereu un dialog intercultural cu județele Buzău, Vaslui, Suceava, Botoșani din România și cu raioanele din regiunea Vinița, Ucraina. Facem schimb de delegații și experiență în domeniu. Preluând de la alții exemple pozitive, consolidăm activitățile noastre în menținerea culturii autentice și tradițiile populare.

Oare e vinovat publicul?

• Ceva timp în urmă artiștii se indignau, că la concertele lor nu vine poporul? Acum, parcă, se prea observă locuri ”goale” în sală.
• Oamenii își manifestă interesul în mod selectiv. Dacă coincide imaginea artistului și repertoriul lui cu viziunile spectatorului, apoi avem sala plină. Da, uneori, chiar la concertele pe gratis lumea nu vine. Însă și la cele cu bilete de 200 de lei, și balconul e suprasolicitat. E important să cunoaștem spectatorul, să-i dăm hrană spirituală de care îi duce dorul. Dar, să fim sinceri și cultura oamenilor mult face.
• Nu putem învinui spectatorul. Dacă artistul vine cu sticul în buzunar, cântă cu fonogramă, alergând și sărind pe scenă, apoi ce credibilitate poate fi în talentul și creația lui, în stima față de spectator?
• Să aduci o orchestră la Soroca e mai dificil. Cu toate că s-a procedat și în acest fel. Dar despre stima față de spectator sunt absolut de acord.
• Ar putea să fie acompaniați de orchestrele noastre? Sau nu doresc să se împartă?
• Chiar toamna trecută s-a întreprins o așa încercare. Totul mergea bine, însă până la urmă, vedeta a refuzat la serviciile orchestrei sorocene. În final, și spectatorii au rămas mai puțin încântați. La spectacolele muzicale ale maestrului Eugen Doga, ale ”Lăutarilor” cu Nicolae Botgros sau a ansamblului ”Joc”, unde se muncește cu adevărat spectatorii vin și ”nepoftiți”.

• D-stră participați la toate activitățile culturale ce se desfășoară la Palat sau în raion?
• La 80 la sută din ele – precis. Sunt mult atractive pentru mine vernisajele muzeului din Soroca. Se desfășoară expoziții ale marilor maeștri ai poporului din Chișinău și din alte părți. dar și expoziții de artizanat, de obiecte arheologice-istorice.

Vioara se supără dacă o uiți

• Domnule director, dar ce vă fac instrumentele muzicale?
• Ați văzut cum îmi stă în preajmă vioara. Aceasta e de marcă germană ”Ștainer” și o am de trei ani. E a patra din cele bune, care le-am avut. Vioara se cere mereu cântată, de altfel se supără. Îi fac pe plac aproape în fiecare zi.
• Dar în scenă apăreți?
• Mai rar, dar particip la concerte cu orchestrele ”Nistrenii” și ”Doina Nistrului”.
• În casa D-stră se cântă?
• Fiul a studiat clarinetul, iar fiica – pianul la școala de muzică, însă mai departe și-au dezvoltat alte aptitudini. Când ne adunăm cântăm împreună și din instrumente, și cu vocea.
• Și ce gen de muzică mai mult vă este pe plac?
•  Fără echivoc, cea populară. și instrumentală și vocală. E o pasiune venită de la bunel, trecută prin tata și ajunsă până la mine. Sper să o transmit nepoților mei. Firul nu se va rupe la mine.

A intervievat Boris Todirel

Afară ningea domol. Bucătaru luase vioara la piept și după câteva acorduri de ”atenție” începu să ”curgă” o melodie curată, lină-lină, ce armoniza cu dansul fulgilor imaculați. Porni un microrecital al unui interpret având doar un singur admirator…

Când am pășit spre ieșire, în anticameră o colaboratoare cu mândrie mă întreabă: ”Așa-i că bine cântă șeful nostru?!”

PUBLICITATE