Alte ştiri din vremea noastră tălmăcite de Ion Talmaci

0
50

Cine a văzut?

Pe 1 octombrie, de ziua oamenilor în etate cinovnicii s-au „crăsuit” mai la toate canalele TV ca să-i vadă lumea câtă milă îi apucă o dată, de două ori pe an. Şi lumea i-a văzut, iar ei s-au bucurat.

În aceeaşi zi o femeie cu faţă blajină, pe vreme răcoroasă, ţinea strângând la piept un căţeluş tremurând şi privind cu ochi blajini la  trecătorii, care intrau şi ieşeau din piaţa de vis-a-vis de stadionul orăşenesc sorocean. Ambii aşteptau un om cu suflet mare, care să-i devină stăpân. Cine a privit televizorul, cine nu, cine a văzut căţeluşul, cine nu. Dar pe toţi i-a văzut cel de Sus şi pe toţi i-a apreciat…

N-avem ce?

Un răvaş de la un cititor: „Cu mare invidie am vizionat la TV câteva reportaje de la ultima ediţie a festivalului pietrei din Ungheni, eveniment ajuns la cea de-a şaptea ediţie, dar de sculptori s-au întrecut la măiestrie dându-i pietrei suflet, formă şi sens. Şi mi-am amintit cu nostalgie de primul festival al pietrei avut loc acum un deceniu în urmă cu susţinerea celui care a fost Anatolie Prisacari, care a decedat, iar festivalul a… murit.

De acest eveniment ne amintesc doar câteva sculpturi instalate în câteva locuri publice a Sorocii. De ce am schimbat faimoasa piatră de Cosăuţi pe mere, plăcinte, sarmale, brânză, usturoi? Ce nu ne ajunge ca să continuăm ceea ce am început? Piatră avem, cinovnici— cât piatră… Atunci care-i problema?

Supărare… inare

O femeie tare supărată mi-a replicat: „De ce dumneata scrii aşa, cam în batjocură, despre  protestele organizate în capitală de partidele politice de opoziţie? Chiar şi ai întitulat o informaţie „Împuţ… inări”. Ce ai vrut să subliniezi cu asta?

Ei, stimată doamnă nu mi-am permis niciodată să-mi bat joc public de cineva, cu atât mai mult de cetăţenii, care se adună la proteste nu din viaţă bună. îi aduce încoace sărăcia, nedreptatea. Personal nu sunt „parteinic”, dar nu simpatizez nici un partid, fiecare dintre care are interesul său ascuns de ochii lumii. Cât priveşte titlul cu pricina, apoi „Împuţ…” înseamnă „În fântâna de pe deal”, iar „inare” provine din  turcescul „Pşîc în apă”. De înţeles, că protestele anterioare şi cele prezente ale opoziţiei au efectul „pşîcurilor în apă…”.

Metalul n-are… suflet

Unui evreu, care lucra la o unitate agricolă importantă pe timpurile sovietice, la un 7 noiembrie i s-a înmânat un premiu în mărime de 50 de ruble, sumă bunişoară pe atunci, nu? La care omul a zis: „Că mi-aţi dat parale e foarte bine, dar daţi-mi şi o mică gramotă dacă se poate…”. Şi evreului i-au înmânat a doua zi o Diplomă de onoare pe care acesta o arăta rudelor şi vecinilor. Mulţi oameni pe parcursul vieţii adună medalii, ordine, titluri onorifice, diplome, dar soseşte o zi când te întrebi: „La ce bun toate astea cui îi trebuie aceste metale şi hârtie neînsufleţite? Doar lumea nu te apreciază după câte le ai adunate în sertare, dar după faptele tale, apreciază calităţile tale omeneşti, sufletul tău…

… Un cinovnic cunoscut, ieşit la pensie mi se jeluia:

– Ai lucrat o viaţă, măcar o medalie să-mi fi dat…

– La ce-ţi trebuie bucăţica ceea de metal?

– Ei, las-să fie…

Mâca nu mai poate…

Se zice că la o nuntă moldovenească mirele a părăsit mireasa în plină petrecre din motivul, că socrii mici i-au dăruit patru cote de pământ. „Eu nu v-am luat fata ca să fiu calul şcolii” – a spus mirele şi dus a fost. Dar câţi tineri au vândut cotele firmelor, oamenilor întreprinzători luând drumul pribegiei? Discută doi, fraţi, cărora le-au rămas prin moştenire o suprafaţă mărişoară de pământ:

– Ce facem, frate, cu cotele, cine să le lucreze?

– Eu unul nu mă apuc, munca agricolă nu mă atrage.

– N-am nici eu aşa plăcere, dar poate să le dăm mâcăi, a?

– Ei dacă mâca nu mai poate…

– Le vindem şi ne cumpărăm motociclete, tu ce zici?

…Zis şi făcut.

E bine, vino acasă…

O madamă, venită vara trecută la ţară din Franţa, unde s-a stabilit cu familia, fostă angajată binişor plătită se „crăsuieşte” la un canal televizat: „Am părăsit Moldova asta săracă şi plină de nevoi, acolo în inima Europei trăiesc omeneşte, ţara voastră nu are viitor, nu vreau să mă chinuiesc alături de suferinzi. Poate că mă voi întoarce cândva la baştină, dat atunci, când RM va deveni şi ea una prosperă… Iar voi, rudele rămase aici, daţi din coate…”.

De înţeles, că în Franţa îi este bine şi comod, lăsând în ţara de baştină neamurile s-o facă înfloritoare. Şi aşteaptă ziua, când mâca o va suna şi va raporta: „Hai, Ileană, vino acasă, la noi totu-i bine, avem de toate, prosperăm…”.

Nu-i chiar rău

O inscripţie pe uşa unui magazin: „Am plecat la „bază”, mă întorc la sosire”.

De ce, se întreabă lumea, uraganele, taifunurile, tornadele poartă nume de femeie?

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code