Povestea lui Anton „nebunul”

0
61

Izolat de lume, Anton stă într-o casă mare, înconjurată de un zid înalt. Toată ziua trebăluieşte de zor pe afară, iar când liniştea străzii şi a nopţii se lasă peste mahala, tânărul cu pasul harnic, mărunţel, se retrage împreună cu o căţeluşa între patru pereţi. Satul ştie foarte puţin despre el. Din gură în gură se povesteşte că la 23 de ani era frumos ca un prinţ şi că o dragoste mare l-a purtat vre-o 10 ani prin lume, după care s-a întors singur şi trist în casa părintească, rămasă pustie.

Mama pentru el era o tanti…

Anton a crescut cu bunicii de pe mamă în alt sat. Mama pentru el era o tanti, care venea din când în când şi-i aducea de mâncare şi bomboane. Pe tata nu l-a cunoscut niciodată. O părăsise pe mama după un an de căsătorie. Mama şi tata pentru dânsul au fost bunicii. Pe bunicul l-a avut în preajmă până la 23 de ani. A fost un bunic extraordinar care l-a învăţat de toate şi de la care a moştenit modestia ieşită din comun. Bunica, fire optimistă şi jovială, l-a răsfăţat în copilărie aşa ca o bunică care-l iubea nespus de mult. Poate de aceea că era ultimul şi cel mai drăgălaş nepot dintre cei şapte câţi îi avea. Dar pe lângă alint i s-au mai altoit şi anumite responsabilităţi de mic. Avea grijă de orătănii, de porci, de vacă. Îi plăcea mai cu seamă să îngrijească de vacă. Nu poate uita nici până azi mirosul laptelui proaspăt muls şi spuma care îi gâdila buzele. Nu uită nici frumoasele zile de vară când mergea cu buneii la prăşit şi când în pauza de prânz sau chindie discutau despre tot ce e bine şi ce e rău pe lume. La absolvirea şcolii Anton era un tânăr iubitor, convingător şi prudent. A fost foarte dureros când a trebuit să plece la studii şi să lase la bunici întreg universul copilăriei, care avea să-l urmărească mereu. Nu ştia că peste câţiva ani o durere şi mai mare îi va sfâşia sufletul.

„Să mă cauţi, sau poate eu o să te caut”

Era student în ultimul an. Ea era în anul I. Brunetă, ochioasă, subţire, venea din oraşul rus Barnaul şi o chema Ludmila. S-au întâlnit în vacanţă la mare. L-au atras ochii ei foarte expresivi, ochi de domnişoară, ameninţători şi promiţători totodată. În cele două săptămâni de şedere pe ţărmul mării a descoperit că Ludmila este o persoană extraordinară. A încercat s-o cucerească, dar n-a fost posibil. I-a cerut numărul de telefon la despărţire. În loc de număr ea i-a răspuns: „Dacă o să doreşti să ne mai vedem, să mă cauţi, sau poate o să te caut eu…” Şi a dispărut aşa cum şi apăruse pe ţărm. Unde şi cum s-o caute? Ştia doar că o cheamă Ludmila, că e născută în oraşul Barnaul şi că e studentă în anul I la Medicină în oraşul Petersburg. Deşi inima îi spunea c-o s-o reîntâlnească, pentru moment nu putea face legătură între lucruri, ceva în mintea lui nu funcţiona. Niciodată nu-şi imaginase că poţi fi lăsat în mijlocul drumului de o fată de care te-ai îndrăgostit. Cu gândul că în viaţă nimic nu-i întâmplător, a doua zi a găsit în buzunar un număr de telefon. Era al ei, i-l strecurase pe neobservate prietena Ludmilei. Au fost câteva luni în care a sunat-o. Vorbeau despre tot felul de lucruri, dar cum Anton aducea vorba de dragoste, ea închidea telefonul. În vacanţa de iarnă îndrăgostitul a plecat la Piter. S-au întâlnit la o cafea. În bar era semiîntuneric. O atmosferă destul de prielnică pentru o declaraţie de dragoste, s-a gândit Anton. Printre înghiţiturile de cafea, amestecată cu coniac franțuzesc, el începu: „Ai o frumuseţe plină de mister. Eşti neobişnuită, Ludmila…” Dar nu reuşi să-şi ducă gândul la bun sfârşit, că fata se ridică brusc gata să plece. Anton a apucat-o de mână: „Stai! Nu pleca! Îţi promit că n-o să te mai deranjezi niciodată cu declaraţii de dragoste şi nici cu telefoane şi SMS-uri amicale. Am înţeles, m-am îndrăgostit fără speranţă. Nu te supăra, plec eu.”

S-au logodit în unica biserică românească de la Ierusalim

Şi a plecat la gară. Tot drumul spre casă roiuri de gânduri se topeau în sufletul lui. De astă dată gânduri fără speranţă. După o săptămână de frământări şi priviri rătăcite, Anton primi următorul mesaj: „Şi totuşi eşti hoţ de inimi. Din clipa în care ai plecat m-am trezit acoperită de un val fierbinte şi pătimaş. De astă dată am să te caut eu.” L-a căutat şi l-a găsit pe Anton cel romantic, carismatic şi îndrăgostit fără de leac. Un an, sau poate doi aveau să descopere împreună bucurii incitante. Toate orizonturile se deschideau în faţa lor. Mergeau împreună în cluburi, în excursii. La Ierusalim Anton i-a pus pe deget inelul de logodnă. Şi a făcut-o în singura biserică românească de acolo în prezenţa preotului şi a unei măicuţe, care le-au dat binecuvântarea. A fost dorinţa Ludmilei de a se logodi în această biserică şi marea surpriză care avea să-l lase pe Anton fără cuvinte. Lângă icoana Maicii Domnului, Ludmila i-a şoptit pentru prima dată într-o română perfectă: „Dragul meu! Am ajuns aici pentru a ne bucura împreună. Nu ţi-am spus-o până acum. Tatăl meu este din R. Moldova şi întotdeauna am visat să mă căsătoresc cu un băiat aşa ca tata, care face totul cu foc, cu credinţă şi patimă. Şi Dumnezeu mi te-a trimis în cale. M-am îndrăgostit de tine de la prima vedere, dar am vrut să-ţi pun sentimentele la încercare pentru a mă convinge dacă mă iubeşti cu adevărat. Astăzi trăiesc vârful de bucurie, care mă face cu adevărat fericită”.

Se stingea fericită, surâzând blând

Dar fericirea le-a fost scurtă. Cu o săptămână înaintea nunţii Ludmila a murit cu un surâs blând îngheţat pe buze, răpusă în plină stradă de cuţitul unui bărbat necunoscut. Anton mergea cu ea la braţ şi nici n-a observat bărbatul, şi nici nu a zărit cuţitul din mâna lui, care după ce a lovit-o s-a făcut nevăzut. Ciudat şi tulburător, Ludmila murea în braţele lui Anton cu zâmbetul pe buze, murea şi iubea. „Scumpo! Scumpo! Îngeraşul meu, te rog, te implor, nu muri!” Dar Ludmila nu-i mai auzea cuvintele. Se stingea fericită, surâzând blând…
În dimineaţa următoare Anton a fost dus la spitalul de nebuni. Îşi ieşise din minţi. După câţiva ani de tratament s-a retras în casa mamei sale.( Şi ea şi cel de-al doilea soţ se trecuse din viaţă şi casa rămăsese pustie. În casa bunicilor trăia un alt nepot.) Aici Anton îşi rânduieşte zilele, mângâindu-se cu o căţeluşă, câţiva stupi de albine şi tot ce mai poate planta pe cei 25 de ari din jurul casei. Diminețile încep cu un dialog închipuit. Salută fotografia de pe masă. O fotografie în care Ludmila era atât de frumoasă! Din rama argintată ea îi surâde cu fața ei fină și gravă. Părul îi cade pe umeri în bucle lungi, o eșarfă colorată abia îi acoperă sânii, iar alta și mai colorată e înfășurată în jurul coapselor. Așa a surprins-o în acea vacanță de neuitat la mare. Și el era băiat frumos la acea vreme. De atunci au trecut niște ani. Părul lui negru a început a încărunți, pe fața netedă au apărut primele riduri, ochii și-au pierdut seninul, iar zâmbetul lui sănătos s-a șters pentru totdeauna. După ce vorbește cu poza de pe masă, cufundat în gânduri iese afară și se apucă de treburi. Deseori este surprins strigând: „Unde eşti Ludmila? Unde să te caut? Cât să te mai aştept?”. Satul nu ştie şi nici nu cutezează să-l întrebe cine este Ludmila pe care o strigă. Anton, însă e sigur că o s-o reîntâlnească.

Nina Neculce

PUBLICITATE