Frumosul afemeiat a murit neîmpăcat

0
177

Mergea la sanatoriu în fiecare an. Nu era bolnav. Avea nevoie să-şi reîmprospăteze forţele, căci femeile îi luau multă energie. S-ar mai duce şi în prezent, dar nu poate. „Toată viaţa n-am stat un minut în loc şi nu am avut nici o boală. Acum la 55 de ani dintr-o dată, s-au agăţat toate bolile de mine”, îmi spunea dus pe gânduri cu opt ani în urmă Vlad Croitoru, care era ţintuit la pat de aproape un an.


Stătea culcat într-un pat larg, având fereastra deasupra capului astfel ca razele dimineţii să-l poată saluta la fiecare început de zi. Era singur în frumoasa casă a părinţilor răposaţi şi nu avea cine să-i spună bună dimineaţa, sau să-i aducă o cană de apă atunci când gura îi ardea de sete. Nu-i vorbă, îi deschidea uşa lucrătorul social şi mai venea din când în când câte un vecin, dar nopţile şi dimineţile era mereu singur.

„Am preferat să mă distrez în cluburi, să număr partidele de sex, dar n-am iubit niciodată cu adevărat”

Vlad s-a născut într-o familie de buni gospodari. A fost unicul copil la părinţi, răsfăţat şi alintat cu toate bunătăţile de pe lume. Când s-a făcut flăcău a devenit răsfăţatul fetelor. Bunică-sa, care îl sorbea din priviri, îl povățuise astfel: „Vlad, dragul bunicăi, să nu te grăbești să te însori de tânăr, că o să iubești numai una. Dar dacă o să stai mai mult flăcău, n-o să fii legat de casă și o să poți să iubești mai multe.” Și nepotul a ținut cont de sfatul bunicii. Chipeş, carismatic, frumos ca un actor, era cuceritor de inimi încă de pe când învăţa la facultate. Prin patul lui au trecut cele mai frumoase fete din Universitate. Instalat apoi în funcţie de director la o Agenţie din oraşul natal îşi permitea să schimbe foarte uşor femeile din viaţa lui. A fugit mereu de o relaţie stabilă, nu a dorit niciodată să facă un cuplu, să-şi asume anumite responsabilităţi. Când părinţii îl implorau să se însoare, rugându-l să se facă şi el gospodar în rând cu lumea, să le aducă vre-un nepot spre mângâiere, Vlad le răspundea: „Ce-mi trebuie nevastă? Cicăleală, nervi, nimic bun.

Am studiat mult psihologia feminină şi nu-mi doresc să fiu sub călcâiul unei femei.” Rolul de Cassanova, de sex-simbol al oraşului îl făcea mândru. Vorbea frumos, flirta cu femeile, dar era nesincer cu ele. A privit la orice relaţie cu o femeie ca la un joc neserios, neştiind să preţuiască încrederea lor. Nu era cel mai bogat, dar nici sărac nu era. Îi plăcea să atragă femeile, să întreţină relaţii amoroase, apoi să le părăsească. A trăit din plăcerea de a vedea cum se topesc femeile după el, cum plâng pe umărul lui, având o părere foarte proastă despre ele. Vlad se destăinuie: „Ele iubeau, eu mă jucam. Nu m-au atras femeile cu personalitate puternică, ci femeile frumoase. Prin patul meu au trecut femei incredibil de frumoase. Mă opream cu maşina la orice fustă, făceam complemente uneia, mă întorceam şi o curtam pe alta. Nu-mi mai aduc aminte numele tuturor femeilor cu care am ajuns în aşternut. Am preferat să mă distrez în cluburi, dansând dezlănţuit, să număr partidele de sex prin hoteluri şi în sânul naturii, dar n-am iubit niciodată cu adevărat. O sunam, o invitam la restaurant sau în altă parte, atât cât eram interesat de ea, apoi o părăseam şi plecam la alta fără să-mi pese, că era îndrăgostită de mine.”

„M-am jucat cu dragostea şi acum Dumnezeu mă pedepseşte”

Dar după cum se ştie tot răul aşteaptă binele, iar bine la nesfârșit nu există. Tot binele poate sfârşi rău. Vine o vreme când lucrurile nu mai pot continua în acelaşi fel. Așa s-a întâmplat și cu Vlad. S-a îmbolnăvit şi a capitulat în faţa băuturii şi femeilor. A stat câteva luni la spital. Două luni l-au ţinut medicii sub observaţie, tot schimbându-i tratamentele. A acceptat operaţia la ficat. Spera să-şi recapete sănătatea, să se întoarcă acasă, să petreacă din nou clipe plăcute în compania femeilor. Însă drumul plăcerilor se terminase. În locul lor a venit patul durerii în care a stat peste 8 ani de zile. Plin de boli şi regrete, că nu şi-a trăit viaţa într-un mod normal îmi spuse atunci, când l-am vizitat: „Vai de capul meu! Nici duşmanii să nu ajungă zilele mele! De ce nu m-am oprit la timp? De ce nu m-am mulţumit cu cea mai frumoasă femeie pe care am posedat-o?

Aş fi putut să mi-o fac soţie şi să duc şi eu o viaţă liniştită cu ea. Am călcat peste lacrimi, peste mesaje zguduitoare de iubire. M-am jucat cu dragostea şi acum Dumnezeu mă pedepseşte. Nu ştiu cât o să-mi mai lungească Domnul chinurile. Abia acum am înţeles, că omul până la urmă e pierdut fără familie, fără copii. Dacă aş avea acum o soţie alături, sau un copil nu mi-ar fi atât de greu. Regret că le-am făcut pe multe femei să sufere şi acuma am ajuns să sufăr eu mai cumplit ca toate. Unica licărire de bucurie în zilele şi nopţile mele de chinuri sunt amintirile despre părinţi. Mă doare, că nu i-am fericit cu un nepoţel măcar…” A suspinat şi ochii i s-au umplut de lacrimi. L-am mai întrebat de ce n-a încercat să se schimbe, când era deja destul de copt şi înţelegea destul de bine că toate în lumea asta au un rost: „Momente favorabile de a lega o căsnicie mi s-au oferit cu nemiluita. Cred că nu m-am putut schimba pentru că nu am iubit cu adevărat. Dacă aş fi fost şi eu îndrăgostit nebuneşte de vre-o femeie, cum era şi ea de mine aş fi mers pe acelaşi drum cu ea. Dar am jucat mereu teatru şi rău îmi pare acum. Îi cream impresia femeii cu care mă întreţineam că e unica, e cea mai frumoasă şi mai scumpă, acesta fiind doar un joc, aşa cum v-am mai spus. Am ignorat toate femeile care m-au dorit de soţ. Mă lăsam pe moment electrizat de atingerea buzelor lor. Le prindeam în braţe învins tot de nişte emoţii de moment şi trăiam doar plăcerea sexuală. Nimic mai mult. Dar toate acestea nu sunt suficiente pentru a obţine fericirea lăuntrică, lucrul cel mai important de care are nevoie omul în viaţă.”

În loc de concluzie

Parcă văd și acum anturajul din casa suferindului. Lângă candela cu flacăra tremurândă stătea chipul Maicii Domnului. Sus, pe perete câteva poze: părinţii în straie de mire şi mireasă, el micuţ împreună cu părinţii şi el singur la 30 de ani. Din frumuseţea de odinioară nu mai rămăsese nimic. De atâta durere carnea se subţiase pe trupul lui. Slab şi prăpădit stătea întins pe pat cu ochii mari aţintiţi spre fereastră, gemând din vreme în vreme de durere. Mâinile mari şi ciolănoase, care au îmbrăţişat atâtea femei îi atârnau neputincioase. Ţi se rupea inima când îl auzeai cum suspina. Buzele vinete îi tremurau. Îmi mărturisea că nopţile i se păreau cât un an. Nu putea dormi, abia dacă aţipea câteva sferturi de oră, dar şi acelea cu întreruperi. Ajunsese un biet suflet amărât şi singur. Niciuna din mulţimea de femei cu care a avut o aventură nu venea să-l îngrijească. Niciuna din fetișcanele din cluburile de noapte nu venea să-i aline durerea. Ajuns în patul lui de chinuri, Vlad m-a rugat să scriu povestea lui, accentuând: „Vreau să citească toți bărbații rătăciți povestea mea, cărora le spun cu mâna pe inimă că dacă nu ne cercetăm interiorul sufletului, alunecăm uşor în deșertăciune. Dumnezeu ne-a creat ca să dăm vieţii mai mult decât ea ne oferă.” Era convins că de-ar fi să mai trăiască o viaţă n-ar mai repeta scenariul.


Și cât de mult se ruga în acele zile să-l ia Dumnezeu mai repede, visul nu i s-a împlinit. Suferința i-a fost lungită cu 8 ani. Din moment ce boala nu mai răspundea la tratamentul curativ, Vlad s-a bucurat de îngrijiri paliative, care i-au îmbunătățit un pic calitatea vieții. În ultimii doi ani s-a aflat la un azil de bătrâni. Au fost doi ani mai liniștiți, dar n-a murit împăcat. S-a stins din viață în luna decembrie, anul trecut, în urma complicațiilor lăsate de COVID. A plecat în lumea cealaltă cu regretul că nu a prețuit viața, că și-a bătut joc de ea în cel mai necugetat mod.

Nina Neculce

PUBLICITATE