Povestea bunicilor mei

0
144

«Veșnicia s-a născut la sat» spunea Blaga. Dacă ar fi fost să se nască în altă parte, s-ar fi dovedit efemeră, cred eu. Satul a fost și va rămâne dintotdeauna reperul patrimoniului cultural al unei țări, punctul de pornire, nucleul, rădăcina.

Vatra oamenilor simpli și gospodari. Vatra mâinilor bătătorite de muncă și a frunților arse de soare. Vatra gustului pâinii proaspăt scoase din cuptor. Vatra câmpiilor verzi și a pomilor roditori. Vatra tradițiilor. A romanțelor și colindelor. Vatra sărbătorilor și întrunirilor de familie. Vatra dorului și a trăirilor de tot felul. Satul este pilonul tuturor începuturilor. Locul pe care ne grăbim să-l părăsim atunci când suntem tineri și la care ne întoarcem nostalgici odată trecuți prin viață.

Să nu-ți fie pe plac satul, e ca și cum nu ți-ar fi pe plac părinții și buneii. Casa și copilăria. E ca și cum ți-ai ignora rădăcinile și sursa vieții însăși. Pentru că vrem noi sau nu, într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, noi toți ne-am tras din neam de țărani! Noi toți am fost copiii, nepoții, strănepoții unor săteni. Un grăunte rustic a stat mereu încolțit în inima fiecăruia dintre noi și acest grăunte a așteptat să facă roade. Și păcat e de îl smulgem ca pe-o iarbă rea. Căci sămânța mică poartă în ea puterea unui ditamai copac, iar copacul, puterea unei păduri întregi! Asemeni unui grăunte roditor, satul poartă în el puterea făuritoare de valori! Acea putere care transformă țăranul în poet, pământul – în carte de căpătâi, iar coasa – în condei!

Cel care ghicea în care mână e partea lungă a vărgii, se va face medic. Celălalt, se va face profesor

Așa a început povestea bunicilor mei. Povestea a doi copii din satul Egoreni, care nici că bănuiau că vor contribui mai târziu la întemeierea patrimoniului cultural al neamului. Acei doi copii care și-au unit viețile pentru a crea și răspândi frumosul.

Mihai și Iulia s-au născut în vremurile în care un copil își petrecea timpul mai mult muncind decât jucându-se, mai mult gândindu-se la responsabilitățile de om adult, decât la copilărie. Și acest lucru era firesc în acea perioadă grea, străbătută de război și foame, de nevoi și dureri omenești.

Mihai Vovc și Iulia Ciumac (care mi-au devenit bunei peste ani) s-au născut din părinți țărani români. Tatăl lui Mihai, Gavril Vovc fusese printre primii învățători ai satului care împreună cu alți vrednici săteni a stat la baza întemeierii școlii. Iubirea față de carte le-a transmis-o și băieților lui, care și-au propus la rândul lor să o cultive mai departe. Mihai și-a dorit dintotdeauna să se facă medic, fratele lui Ionică, la fel. Doar că în anii ’60, să ai la casă doi studenți la medicină era lucru imposibil. Ca să nu-și dezamăgească copii, Gavril a hotărât să pună totul pe seama norocului. A luat o vargă și a rupt-o în două. Cel care ghicea în care mână e partea lungă a vărgii, se va face medic. Celălalt, se va face profesor. Așa a împărțit Gavril meseriile copiilor și așa a fost să fie. Lui Mihai să-i revină partea mai scurtă a vărgii și el să trebuiască să se facă profesor. Lui Ionică, partea mai lungă și el să trebuiască să se facă medic.

Când s-a făcut bunelul profesor, bunica lucra ca vânzătoare la magazinul din sat. Pusese el ochiul demult pe fata tânără și frumoasă, cu gâțe lungi și ochi verzi. Și s-ar fi însurat curând, doar că nu se lăsa convinsă bunica. Într-o după amiază de toamnă însă, mai în glumă, mai în serios, se pomeni Iulia Ciumac măritată cu Mihai Vovc. Cu semnătură oficială în registrul stării civile al satului.

S-au pornit părinții să le organizeze logodna și să tocmească ziua de « înțelegere». Acea zi în care ambele familii trebuiau să se întrunească pentru a potrivi zestrea tinerilor însurăței.

– Tu ce le dai măi Pintilie la copii ăștia? a întrebat Gavril (tatăl lui Mihai).

– D-apoi mai Gavrile, ce pot să le dau decât niște pământ, răspunse Pintilie (tatăl Iuliei). Dar tu ce le dai ?

– Apoi eu măi Pintilie, le dau o ladă cu cărți!

Și pentru că așa le-a fost «înțelegerea», așa le-a decurs mai apoi și viața tinerilor însurăței. O viață trăită între carte și pământ…

Școala din Costești a fost să fie primul loc de muncă al bunelului. Ca să-și poată vedea soția și fetița de doi ani, făcea regulat naveta. Du-te vino, du-te vino, până în ziua în care i-a propus bunicăi să-i calce pe urme. Să se facă și ea profesoară ! Să meargă la universitate la Chișinău și să aplice la facultatea de pedagogie. Bunica nici că s-a gândit prea mult și i-a urmat sfatul. Din iubire bineînțeles, dar și pentru că simțea în ea pesemne acel grăunte încolțit care aștepta să dea roade.

Au urmat ani în care soții Vovc s-au regăsit ambii în gazdă la Chișinău. Bunica – ca tânără studentă la capitală, bunelul – ca tânăr profesor la Costești. Fetița lor, Svetlana, rămasă acasă cu părinții părinților ei, le ducea dorul și aștepta sâmbetele ca ei să revină în sat. Revenirea lor aducea mare bucurie și mare jale -plecarea. Când se apropia ora în care buneii trebuiau să se îndrepte spre aeroport (căci pe vremuri exista cursa Costești – Soroca) ca să evite plânsul copilului, rudele o luau pe Svetica la Nistru. Doar că de se întâmpla să vadă vreun avion, se pornea oricum pe plâns zicând că părinții ei iarăși s-au dus. Atunci când era luată la Chișinău, frecventa cu bunica cursurile de limba română. Băncile facultății i-au servit uneori de pătuc, iar discursurile profesorilor, de cântec de leagăn.

Facultatea de pedagogie, bunica a absolvit-o cu brio, având-o drept colegă pe sora ei mai mica care și-a dorit și ea să devină dascăl. Familia Ciumac dăduse astfel naștere a două profesoare de limba română: Iulia și Elena. Format de acum încolo din doi profesori, cuplul Vovc pornea cu încredere în slujba cultivării cunoștințelor și a promovării valorilor în satul lor natal.

Reîntors în Egoreni, Iulia Panteleevna îl citea pe Eminescu, iar Mihail Gavrilovici răsfoia atlasul lumii în laboratorul școlii. Îmi amintesc și acum încăperea în care bunelul ținea eprubete, animăluțe împăiate, fosile și schelete: material didactic pentru orele de chimie și biologie. Hărți, grafice, globuri terestre – material didactic pentru orele de geografie.

La fel de clar îmi apar în față și teancurile de cărți în grafie chirilică de-ale lui Druță, Vieru și Creangă: material didactic pentru orele de «limba moldovenească » a bunicăi. Apelativul de « limba română » era inexistent în acea vreme și de-ndrăzneai să-l folosești în fața elevilor, erai considerat dușman al poporului. Timpuri sovietice, ce mai!

Când a descoperit bunica versurile lui Eminescu (nepromovat pe atunci în școală), a întrebat-o pe sora ei Lenuța: «Cine e acest Eminescu? Că tare frumos mai scrie!». A continuat să-l citească pe-ascuns până când nu s-a îndrăgostit de poezia lui. Așa se face că cenzura și renegarea comunistă a operei poetului român nu a fost suficientă pentru a-l trece în uitare. Iar când te naști din neam de români, și inima, și sufletul îți pulsează latinește. Și-ți e cu neputință să nu le dai ascultare.

Să vorbești despre valorile unui neam fără a face referință la sat și țărani, e ca și cum ai vorbi despre credință fără a face referință la Dumnezeu!

În diminețile de toamnă, cu miros de crizanteme și soare pripit, Iulia Panteleevna și Mihail Gavrilovici se pregăteau să străbată același drum. De acasă spre școală, de la școală spre casă.

Mergând pe la gospodăriile oamenilor și îndemnându-i să-și dea copii la școală, erau fericiți când la 1 septembrie zăreau în clasă câte-un nou școlar. «Toamna aceasta, cutare și cutare și-a dat copilul la școală, vedem ce o mai fi la anul » își spuneau ei. Iar copii au continuat să vină an de an la școală până când nu s-a școlit tot satul.

Bunelul era profesor cu principii și inițiative. Deviza lui în viață era «totul se obține prin muncă». Și după această deviză s-a condus și la școala, și acasă. Conceptul de „echipa gospodăriei sătești” a fost implementat în școală de bunelu și consta în motivarea elevilor de a munci periodic pe terenurile agricole ce aparțineau satului pentru a fi răsplătiți la sfârșit cu o excursie din contul școlii. Avându-i ca părinți, dar și ca primii profesori, Svetlana cunoștea bine acest concept. Își amintește și acum cum mergeau cu elevii la prășit buruiana de pe câmpurile de porumb și cartof abia așteptând să afle destinația vacanței de la sfârșit de an. Răsplata nu se făcea mult așteptată și uite că îmbarcau cu toții la bordul unui Kamaz și plecau să descopere Marea Neagră la Odesa, munții Carpați și Dunărea din preajma orașului Ulm al Ucrainei. Orele de geografie căpătau în acest context un cu totul alt farmec!

Bunica era profesoară motivantă și blajină. Deviza ei în viață era «totul se obține prin muncă », aceeași ca și a bunelului. Și după această deviză s-a condus și la scoală, și acasă. Doar că femeie fiind, mai adăuga la ea și un pic de artistism, că doar nu degeaba era profesoară de limbă și literatură. Așadar, dacă bunelu era omul practicii, bunica era omul creației.

Viața satului decurgea adesea în același ritm, cel al muncii. Rar de se-ntâmpla ca țăranii să-și facă timp și pentru suflete. De fire plăpândă și iubitoare de oameni, bunica organiza spectacole școlare la care invita toți sătenii.Piesele lui Alecsandri erau preferatele elevilor. Deghizându-se în personaje comice, jucau teatru pe scena școlii. Cu replici bine memorate și gesturi de actori. Orele de română căpătau în acest context un cu totul alt farmec.

Se bucura bunica și se mândrea cu elevii săi. Se amuzau sătenii și se mai cereau invitați la spectacol. Lăsau lucrul la o parte și veneau să-și mai ușureze spiritele încărcate de griji. Era ca o șezătoare, ca o sărbătoare a neamului! Curtea școlii răsuna de glasuri de copii, de tineri flăcăi și fete, de bătrâni și de bătrâne. Nu se auzea de vrajbă, supărare sau pretenții. Scena școlii era deopotrivă cu scena vieții! Cu lume simplă, harnică și bună !

Când își isprăveau orele la școală, buneii mei profesori își preluau statutul de țărani. Pălăria bunelului ceda locul unui chipiu, iar coafura frumos împletită a bunicăi se ascundea după un batic. Pentru că-și sfârșise datoria față de carte, la o altă datorie le chema acum pământul. Și așa an de an, zi de zi, oră de oră și-au împărțit existența între aceste două valori.

Așa cum iubeau cartea, tot așa iubeau pământul. Că ar ține în mâini sapa sau creta, mânuiau în mod egal unealta de lucru. Satul Egoreni a dat naștere la mai multe cupluri de astfel de oameni. De profesori-țărani sau țărani-profesori. Era o mândrie să știi că te tragi dintr-un astfel de neam. Și aproape o tradiție care merită a fi continuată. Așa s-a întâmplat ca și copilul cuplului Vovc, Svetlana, s-a făcut peste ani profesoară. Deși își dorise ca și tatăl ei cândva, să se facă medic. O fi fost o întâmplare? Sau de vină a fost iarăși grăuntele cela încolțit care aștepta să dea roade? Pentru că roade au fost multe, încât au ajuns pentru generații și generații întregi!

Zeci și zeci de ani au bătătorit buneii mei drumul școlii! Sute și sute de elevi au trecut prin băncile claselor lor! Mii și mii de amintiri s-au strâns în suflet și minte! Un sat întreg de oameni i-a recunoscut și le-a pășit pragul cu vreun colind sau vorbă bună!

O filă de carte deschisă a fost inima lor din care printre boabe de țărână a izvorât neîncetat Viața, Iubirea, Înțelepciunea și Munca! Să vorbești despre valorile unui neam fără a face referință la sat și țărani, e ca și cum ai vorbi despre credință fără a face referință la Dumnezeu!

Diana Luchian, utilizatoare a bibliotecii publice Egoreni, r Soroca. Premiul III la concursul raional ,,Patrimoniu Cultural – totalitate de valori ale neamului”

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.