La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
771

     I-am cunoscut într-o zi de sâmbătă din toamna acestui an. Am făcut-o la îndemnul bibliotecarei, Natalia Coțofană, care mi-a îndreptat pașii spre căsuța lor plină de frumos și de lumină. Când le-am pășit pragul, ziua  împrăștia razele de soare pe cer și prin toate geamurile casei.

În casă mirosea a curat, a mere coapte, a struguri. Aveam în fața mea doi oameni frumoși, modești, înțelepți, care au îmbătrânit frumos și care nu și-au pierdut căldura din priviri.

Mi se oferea un prilej onorant de a sta la  sfat cu ei. De fapt, am ținut sfat mai mult cu doamna decât cu domnul. Stâlpul casei, la cei aproape 91 de ani, s-a retras cu eleganță și a plecat să sape prin grădină. Mă aflam în căsuța  profesorilor NATALIA (84 de ani) și PETRU PUPEZA din satul Corbu, raionul Dondușeni, două valori ale satului. ajunse  în acest an  în al 61-lea an de căsnicie.

Firească, cu o gândire profundă, doamna Natalia mă copleșea cu darul ei de povestitor, revărsând efluvii de energie asupra mea. Mi-a vorbit despre copilărie, dragoste, părinți, munca în școală, familie. Cu respect și duioșie mi-a vorbit despre bunica, despre poetul Grigore Vieru de la care are mai multe autografe. Vi-l redau pe cel care merge în acord cu  gândurile mele:

Doamnei Natalia Pupăză care este una din cele mai frumoase inimi pe care am cunoscut-o vre-o dată. Cu mulțumire, Gr.Vieru, 4-IX-”86”. Dialogul nostru a fost o încântare, inima doamnei s-a deschis ca o floare. La final mi-a recitat din lirica scriitorului rus, Afanasii Fet și a scriitorului român, Dimitrie Anghel, despre care, spre rușinea mea, auzeam prima dată

 Citiți interviul, e plăcut să cunoști oamenii frumoși!

„Echilibrul, liniștea sufletească ne-o facem singuri cu gândul la Dumnezeu”

(interviu inedit)

 Nina Neculce: Sunteți doi bătrâni frumoși și luminoși. Câți ani convețuiți împreună?

Natalia Pupeza: Mulți, foarte mulți. Socotiți și dvs. ne-am căsătorit în 1959.

N.N.:Da! Absolut superb. Ați trecut de 60 de ani, de nunta de ametist. Știți că ametistul e o piatră foarte frumoasă. Se zice că această piatră poate transforma energia în iubire, poate combate stresul, oferind o stare de liniște sufletească. Are sufletul dumneavoastră liniște acum când trecem prin pandemie?

N.P.: Are. Echilibrul, liniștea sufletească ne-o facem singuri cu gândul la Dumnezeu. Căci mâna lui Dumnezeu salvatoare vine oricui crede în ea. Dar pandemia asta e un adevărat război și nu știm cum și când s-a termina. Ducă-se pe pustii!, zic și eu cum zicea bunica mea.

N.N.: Haideți s-o începem cu începutul. Când și unde v-ați născut, doamnă Natalia?

N.P.: M-am născut în satul Mândâc, raionul Drochia în 14 octombrie, anul 1936 din părinți învățători, Eugenia și Alexandru Dobrovolschi. Mama era din Șalvirii-Vechi cu numele de familie de acasă, Coropceanu. Tata lucra învățător într-o suburbie a Mândâcului – Slănina. Mama a lucrat învățătoare și la Mândâc, și la Șalviri. Eu am fost una singură, am rămas fără tată de la trei ani. Tatăl meu și mama mea se trăgeau din  rudenie poloneză, polonezi stabiliți de mulți ani în Basarabia.

N.N.: Mama dvs. a rămas văduvă în floarea tinereței. S-a recăsătorit, v-a adus un alt tată?

N.P.: Avea 25 de ani când a murit tata. Nu s-a mai recăsătorit. N-a vrut să mă obijduiască cineva. După ce a murit tata, a trecut cu traiul la bunica la Șalviri. M-a crescut împreună cu bunica Nadejda, mama ei, în căsuța pe care o vedeți aici în fotografia de pe perete. Toate drumurile, toate cărările de la școală până la Târnova, până la Direcția Învățământ le-a străbătut pe jos. Nu erau telefoane la vremea ceea, nu erau condițiile de azi. Era greu. Alte vremuri, altă epocă. Când am crescut mai mărișoară așa mi-a spus: „Eu  nu am avere să-ți dau. Averea ta sunt cunoștințele, studiile pe care o să te ajut să le faci”. Bunica a țesut toată viața. Tot ce vedeți în casă:  covoare, lăicere, păretare-sunt de la bunica. Covorul de pe peretele din fața  dvs. este primul covor țesut de bunica, avea 15 ani când l-a țesut. Țesutul i-a afectat vederea. A mers pe la mai mulți doctori, inclusiv și la renumitul doctor Ațel de la Soroca, care i-a ameliorat văzul. Dar până la urmă a murit oarbă, Dumnezeu s-o ierte!

N.N.: Dacă averea pe care  v-a oferit-o mama au fost studiile, spuneți-ne ce studii ați făcut?

N.P.: Am făcut la Maramonovca 7 clase, apoi trei ani la Școala Pedagogică din Bălți și un an la Școala Pedagogică din Soroca. Pe urmă am făcut facultatea de limbă și literatură rusă și limbă franceză la Bălți, dar n-am predat franceza nici la Mândâc, unde mi-am început activitatea și unde am muncit 12 ani, nici aici, la Corbu. Am predat cu mult drag o viață întreagă limba și literatura rusă.

N.N.: Dar de ce ați trecut de la Mândâc la Corbu?

N.P.: Părinții soțului erau bătrâni și ne-au rugat să venim  să le fim de ajutor. Aici ne-am construit  această căsuță, aici ne-am pus pe gospodărit. Eu deja  aveam fetița când am venit la Corbu. A fost un copil mult așteptat și mult dorit, a venit pe lume târziu, după 8 ani  de căsătorie.

N.N.: Povestiți cum v-ați cunoscut cu soțul.

N.P.: Aveam 18-19 ani. Făceam la Maramonovca practica pionerească în ultimul an de studii la Soroca. Și acolo, un învățător, bun cunoscut din Șalviri, i-a zis într-o zi viitorului meu soț, parcă în glumă, parcă în serios: „Dacă eu aș fi de 20 de ani, aș lua-o în căsătorie pe Natașa. Este o fată minunată.” Soțul  absolvise facultatea de fizică și matematică a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău și lucra director adjunct la Mândâc. Și din acea zi a început a mă urmări. De acolo, de la Maramonovca a pornit povestea noastră de dragoste. Am început să ne întâlnim. Venea la noi acasă la Șalviri.  Și mamei și bunicii le-a plăcut  flăcăul. L-au văzut serios, așezat la vorbă, om de nădejde, care nu bea, nu fuma și m-au sfătuit să nu mă uit la alți flăcăi, că acesta e băiat de viață. Și eu am ținut cont de  sfaturile lor. Am văzut că și mama și bunica sunt  mulțumite și am zis ce să mai caut eu, acesta cred că este trimis de Dumnezeu. M-a cerut în căsătorie Piotr Ivanovici, când  îmi mai rămăsese un an până la  absolvirea facultății. Nunta am făcut-o aici, în această ogradă. Aici era un nuc bătrân, lângă care  s-a făcut cortul. Ne-au cântat la nuntă muzicanți vestiți de la Edineț. Nu pot să uit  cât de atingător au cântat Hora Miresei. Și eu eram mândră și fericită că această frumoasă melodie care răsuna la radio și se cânta și prin filme, îmi mângâia sufletul și inima la nunta mea.

N.N.: Ați avut  rochie frumoasă?

N.P.: Rochie modestă de crepjorjet, cusută la o croitoreasă la Târnova, tare primitivă față de rochiile pe care le îmbracă miresele astăzi.

N.N.: Și după nuntă ați pășit cu dreprul în viața de familie.

N.P.: Da, a fost într-un ceas bun. Eu îmi continuam studiile, el lucra. Ne așteptam și ne întâlneam cu dor. Era frumos, așa cum frumoasă este și tinerețea. Imediat după absolvirea Institutului mi-au dat clasă – o clasă din trei fete și nouă băieți. Mergeam împreună cu soțul la școală, discutam împreună problemele legate de învățământ, împreună făceam toate treburile gospodărești. Din acea clasă de elevi au întrat la Institut toți și au ajuns medici, juriști, muzicanți. Unii din ei nu ne uită, ne vizitează, în semn de respect au dat numele Natalia  copiilor lor. Și Vasea Marinciuc despre care am scris  la ziarul dumneavoastră tot a dat numele Natașa fiicei sale. Pe Vasea l-am învățat din clasa a V-a până într-a X-a. Era un muzicant înăscut, ceva deosebit, foarte talentat.

N.N.: Cum decurgea o lecție la dumneavoastră?

N.P.: Mă străduiam  să fac lecția așa cum  am fost  învățată la Institut, cum făceau profesorii mei. Eu îmi deschideam sufletul în fața elevilor. Le-am dat elevilor tot ce se cerea după programa școlii și nu numai. Ei, dar în literatura rusă sunt atâtea momente atrăgătoare în opera oricărui prozator sau poet.

Olga Iacovlevna, o fostă eleva de-a mea, care a fost directoare la școala din Mândâc, mi-a  făcut un complement într-o zi: „ „Chiar dacă era așa un punctișor mic, un mic detaliu în tema aceea, dumneavoastră îi dădeați atâta importanță și îl îmbrăcți atât de frumos în haina cuvintelor, că ne făceați și pe noi să ne transferăm în lumea despre care ne povesteați…”. Pregăteam tema pentru predare în așa fel ca să-mi fie și mie interesant și, astfel îi atrăgeam și pe elevi. Astăzi parcă le-aș oferi și mai mult.

N.N. Înțeleg că v-a fost drag obiectul și l-ați  predat cu plăcere.

N.P.: Este adevărat, Mi-a plăcut obiectul, mi-a fost dragă literatura. Bunica  a fost cea care a trezit în mine interesul pentru lectură. Ea citea foarte mult, era înzestrată cu har de la Dumnezeu. N-a făcut liceul, cum au făcut frații ei, căci așa erau vremurile, fetele în neamul lor nu erau trimise la învățătură, a făcut numai școala primară la Maramonovca. Îi plăcea foarte mult Pușchin, Lermontov, Gogol. Știa foarte multe poezii pe de rost. Torcea și recita «Полтава» sau «Медный всадник» de Pușchin și eu stăteam pe cuptor și ascultam și învățam după ea când încă nu mergeam la școală. Când murea, eram numai eu cu ea în casă, și ea murea cu versurile lui Pușkin pe buze: „В реке бежит гремучий вал/ В горах безмолвие ночное…”,versuri  din poemul «Кавказский пленник ». 

O mare consumatoare de literatură a fost și prima mea învățătoare, Vera Mihailovna Slonovscaia. Când mergeam la culcare, bunica îmi arăta că numai la Vera Mihailovna mai era lumină în fereastră. Avea o bibliotecă bogată, citea toată noaptea. Ea mi-a deschis portița spre literatura de calitate, spre marii scriitori: Gorkii, Dostoevschii, Tolstoi… Ea m-a condus  spre opera marelui scriitor, Ivan Bunin, primul din scriitorii ruși care s-a învrednicit de Premiul NOBEL. Îmi plăcea să zăbovesc în biblioteca învățătoarei mele. O ajutam la aranjarea cărților căzute pe jos, căci ea era plinuță, așa ca Anna Ahmatova, și-i venea greu să se aplece și mai avea și probleme cu venele de la picioare. Odată am găsit jos o carte fără copertă. O deschid. „Faust” de Goethe. Încep să citesc” Хор ангелов /Христос воскрес!/Преодоление/Смерти и тления/Славьте, селение,/Пашня и лес…” Ce puteam  să înțeleg eu, o copilă de 7-8 ani? Am pus cartea la loc cu gând s-o citesc când voi mai crește… Casa Verei Mihailovna mă ademenea. Nu era mare, avea  patru camere, decorate modest. Pe pereți doar câteva tablouri. Oricum era o casă mai nobilă decât casa bunicii. Și eu mă uitam cu admirație la ea și când îi pășeam pragul mi se părea că aud niște sunete. Era rodul fanteziei mele. Bunica vorbea cu Vera Mihailovna despre pian, acest instrument muzical, care scoate sunete de-o calitate sonoră atingătoare, instrument pe care probabil învățătoarea mea visa să-l aibă în casa ei, iar eu îmi imaginam că acolo într-o cameră chiar stă miraculosul pian… Și iată lumina ceea din geamul Verei Mihailovna, biblioteca dumneaei, casa ei care semăna cu casa părinților lui Eminescu de la Ipotești, m-au făcut să aleg facultatea de filologie. Bunica știa totul ce am învățat noi la facultate. Citise toată biblioteca Verei Mihailovna. Avea cunoștință despre toată clasica rusă, citea mult și din literatura universală. Tatăl Verei Mihailovna fusese administrator la Conacul boierului Pommer din Țaul, apoi la boierul Cazimir din Cernoleuca. Toate cărțile din biblioteca primei mele învățătoare erau cărțile acelor boieri.

 Da, mi-a plăcut obiectul, l-am predat cu sufletul. Am mers la școală ca la o sărbătoare. Poate am făcut și greșeli. Poate nu m-am comportat așa cum trebuie cu vre-un elev. Acuma mi-aș cere iertare  dacă mi-ar aminti și aș ști unde e.

N.N.: Ce suflet frumos sunteți, doamnă Natalia! Și ce noroc ați avut de bunica, de Vera Mihailovna, de mama dumneavoastră!

N.P.: Da, acești oameni dragi au contribuit la formarea mea intelectuală, m-au ajutat să înțeleg frumosul. Vera Mihailovna, de exemplu, pe lângă pasiunea pentru lectură, mi-a trezit interesul pentru arta vizuală. Cele câteva tablouri de pe periții casei dumneaei, m-au făcut să îndrăgesc tablourile diferitor pictori și să înțeleg ce forță inegalabilă are acest gen de artă. Și eu mi-am decorat casa cu tablouri…

   După ce în 1967 s-a născut fiica, căreia i-am dat numele Veronica, i-am povestit de casa Verei Mihailovna. I-am povestit despre geamul luminat, despre mulțimea de cărți și despre pianul din imaginația mea. Povestea cu pianul a impresionat-o cel mai tare. Era de vreo 3-4 ani și meșterea ceva. Eu am întrebat-o ce construiește, iar ea mi-a răspuns: „Construiesc Ermitajul. Dar dacă nu o să-mi iasă Ermitajul, atunci poate Poloneza lui Oghinski”. M-a lăsat fără cuvinte. Și când  am trecut cu traiul la Corbu am dat-o la școala de muzică. Nu i-a fost ușor. Dar a învins. A absolvit Conservatorul și acuma ea predă pianul la Școala de Arte „Alexei Stârcea” din Chișinău. E șefa Secției pianiștilor.

N.N.:O singură fiică aveți?

N.P.: Atâta picătură ne-a dat Dumnezeu. În schimb ea ne-a adus două comori -doi nepoți. Nepotul are 25 de ani, iar nepoțica13.

N.N.:Am aflat că sunteți prietenă bună cu biblioteca până în prezent. Dar care a fost scriitorul sau scriitorii de care ați fost îndrăgostită și despre care le-ați fi vorbit elevilor la nesfârșit?

N.P.: Da, îmi place să merg la bibliotecă. Doamna Natalia este o bibliotecară foarte bună, organizează multe activități frumoase, răspund cu drag la orice invitație. Dar iată la întrebarea cu scriitorul  sau scritorii de care am fost îndrăgostită îmi vine greu să răspund. Au fost mulți. Și Gogol despre care bunica spunea că avea un spirit de observație înnăscut asupra vieții, și Pușchin, și Lermontov. Dar Lev Tolstoi! Nu am cuvinte, mă copleșea…

N.N.:Am văzut la bibliotecă o mapă cu poezii semnate de  dumneavoastră.Mi-a spus doamna bibliotecară că și recitați frumos.

N.P.: Eu am crezut că niciodată nu voi compune. Nu mi se dădea. Dar într-o noapte, după ce am pierdut-o pe colega mea, Tatiana cu care am lucrat cot la cot la Școala de Meserii de aici din sat, i-am dedicat o poezie pe care am scris-o cu dragoste și cu regret. Apoi am mai scris câteva poezii cu dedicație. Am scris și câteva texte pentru romanță: „Romanță soroceană”, „Șalvirii mei”. Scriu despre dragoste, despre oameni, despre femei. Femeia ocupă un loc aparte în poeziile mele. Scriu și în rusește, scriu și în română. Da, mi-a plăcut de când mă știu să recit poezii. Recit și în prezent chiar dacă vocea nu mai este cum a fost. Recit nu numai  din literatura rusă, dar și din literatura română. Îmi sunt dragi Eminescu și Grigore Vieru. Cu Grigore Vieru am avut mai multe întâlniri. Păstrez cu drag  cărțile cu autograf dăruite de dumnealui.

N.N.: Mai frumos nici că se poate!Văd pe perete și portretul lui Grigore Vieru. Vă ascult și privesc cu mirare și admirație lucrurile din casa dumneavoastră. Cu mirare și admirație am aflat că aveți 61 de ani de căsnicie! Care e secretul?

N.P.: Depinde de cât sunt de potriviți doi oameni în gusturi, concepții, păreri comune, ocupații comune. Secretul e buna înțelegere. Atunci când nu eram de acord cu ceva, soțul nu ridica vocea, nu mă certa, el îmi dovedea cu argumente că anume așa-i. Am evitat certurile, conducându-mă de înțelepciunea populară care spune că femeia trebuie să știe când să tacă și când să vorbească.

N.N.: Dar cred că ați avut noroc de un soț înțelegător?

N.P.: Sigur că da. Și eu de el și el de mine.(Râde)

N.N.: O să-l întreb și pe  domnul Petru ce a prețuit mai mult la  dumneavoastrpă?

Petru Pupeza: La ea totul a fost și este frumos. M-a cucerit cu frumusețea fizică, cu bunătatea sufletului și cu memoria excepțională. Am dus împreună o viață modestă, echilibrată, frumoasă. Pentru toate acestea îi mulțumesc!

N.N.: Dar ce spune fiica Veronica despre părinți?

Veronica Moloșag: …Cu ani în urmă, Dumnezeu m-a trimis în braţele a doi îngeri care să mă iubească şi să mă vegheze, indiferent de vârsta lor, indiferent de vârsta mea. Astăzi este momentul potrivit să le mulţumesc pentru că m-au crescut, m-au îndrumat, m-au inspirat să visez şi să muncesc pentru a-mi vedea realizate visurile. Le mulţumesc pentru faptul că sunt fiica lor. Noi, familia, vom fi mereu alături de ei. Noi îi iubim mult şi avem nevoie de înţelepciunea lor, de sfaturile lor preţioase. Sunt minunaţi şi tineri pentru noi întotdeauna. Le dorim multă-multă sănătate şi o viaţă lungă, tata lângă mama -,,două doruri strânse nod într-o năframă”…

N.N.: Ce v-ați mai dori de la viață, doamnă Natalia?

N.P.: Îi mulțumesc Domnului pentru fiecare zi. Viața aceasta, cum zicea bunica mea, e ca o floare de mac: frumoasă, dar se scutură repede. Sau vorba cântecului lui Mihai Volontir „Viața asta-i scurtă tare/Cât ai mirosi o floare”. Omul se naște pentru a crea frumusețea. Asta am încercat să facem de-a lungul anilor. Ce pot să-mi mai doresc? Înțelepciune până în ultima clipă. Dar mai zic ca în cântecul cela din estrada anilor ”80: „Nu mai sunt  tânăr/ Și n-o să mai fiu,-/Versuri de dragoste/ Tot o să scriu.”

N.N.: Scrieți, doamnă Natalia, căci o faceți cu sinceritate și talent. Eu vă sărut sufletele și vă doresc sănătate multă la amândoi! Plec fericită de la dumneavoastră cu dorința de a ne mai întâlni.

N.P.: Mulțumim că ne-ați onorat cu prezența.Să dea Domnul să ne mai vedem. Cine știe?! Acuma scrii și te gândești: „Da mâine ce va fi? Voi ajunge până mâine, ori nu?”…

PUBLICITATE