Natalia: „La noi copiii cresc în bine, în Africa, nu au ce mânca!”

0
111

Astăzi, mi-am amintit de o femeie pe nume Natalia care m-a uimit prin eroismul său. Nu sunt pur şi simplu cuvinte patetice. Natalia este militară, maior în Armata Naţională. Plus la asta, este și o multiplă campioană internațională și dublă vicecampioană mondială la Sambo. Antrenează și alți militari, pe lângă munca la Ministerul Apărării. La fel, predă lecţii pentru viitorii militari. Are peste patruzeci de ani. Educă un fecior, care, de altfel, se străduie să fie ca maică-sa: punctual, disciplinat, bun sportiv. Este matur, are 20 de ani, dar nu oboseşte să o admire.
Am făcut cunoştinţă cu ea la un seminar pentru jurnalişti şi colaboratori ai Ministerului Apărării. Istoria vieții ei m-a frapat prin faptul că este femeie-pacificatoare. Sunt convinsă – cititorii paginii pentru copii trebuie să cunoască că sunt şi astfel de doamne în Moldova.
Cu câţiva ani în urmă, Natalia s-a aflat în misiune de pacificare timp de mai mult de un an de zile în Africa . Este una dintre mai multe asemenea eroine din Moldova care au fost observatoare pe continental African.
-Fiind acolo, m-am ataşat de o fetiţă , Amelia, de patru luni. Stătea cu ea soră-sa mai mare, de paisprezece ani, care nu fusese nici o zi la şcoală. Când am plecat de acolo, Amelia avea un an şi şase luni. Era drăguţă ca un înger, – mi-a povestit Natalia.
-Cât am stat acolo, mă temeam să nu mă îmbolnăvesc de malarie. Ştiam că cei care o transmit, sunt ţânţarii mărunţi, nu cei măşcaţi. Unii colegi de-ai mei s-au îmbolnăvit. Noi, europenii, ne restabilim foarte greu după această boală. Unde rămâneam peste noapte, numaidecât îmi puneam o plasă de protecţie contra ţânţarilor, – a mai adăugat ea.
De mică era curajoasă. Pentru ca să meargă în Africa, a învăţat engleza, făcut cursuri de observator militar. Mai trebuia şi o pregătire sportivă serioasă. În unele ţări, să zicem, Cosovo, pacificatori-femei nu se iau. Dar sunt multe lucruri pe care femeile le fac mai bine decât bărbaţii, de exemplu, tragerea în țintă. Cel mai dureros pentru ea a fost să vadă acolo copii care nu au ce mânca, nu merg la şcoală, muncesc de rând cu cei maturi. Poate vi se pare grozav şi nereal, dar aşa-i situaţia. Mi-a povestit că a văzut adolescenţi de 14-16 ani în ţinute militare, bocanci, cu arme în mână. Femeile africane nu joacă fotbal, nu merg, de mici, la şcoală, dacă au copii-sugaci, îi poartă cu sine toată ziua legaţi, cu o pânză, de spate. Aşa şi lucrează, greutatea copilului nu le supără.
M-a mai frapat încă două istorioare povestite de Natalia. Prima e legată de un incident la batalionul din Bangladej, Asia, când a explodat cantina campusului. Ieşiseră toţi din campus şi au alergat spre clădire. Patru persoane au fost rănite, doi decedaţi, de 30 şi 34 de ani. Un bărbat avea acasă familie, altul nu. Toţi s-au mobilizat şi au adunat din clădirea incendiată picioare, mâini arse. A zis că după aceea nu a putut mânca carne trei săptămâni. Şi a doua: în copilărie, voia foarte mult să aibă adidaşi, dar mama nu avea pe ce să îi procure. Când a început să muncească, şi-a cumpărat unsprezece perechi. Când s-a întors din misiune, a înţeles că nu-i important câte perechi de încălţăminte ai, dar să ai picioare să le poţi purta.
Natalia este de origine din Chişinău. La moment are patruzeci şi unu de ani. Înfăţişarea este una obişnuită, chiar aş zice prea feminină – firavă, zveltă, ca o trestioară, cu un păr lung, vălurând pe spate. De unde atâta stoicism şi putere de caracter? Cred că v-am convins că merită să o numim eroină.
Elena Spinei.

PUBLICITATE