La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
110

Locuiește în orășelul Mărculești. Îi zice Petru Cobâlaș. Potrivit actelor, s-a născut în satul Băhrinești la 30 ianuarie, 1942, dar în realitate, susține dumnealui, e născut pe 9 februarie, 1941. Este al nouălea copil din cei zece, câți au crescut în această familie. A muncit o viață mecanic. Are o vechime în muncă de 51 de ani. Pasionat de istoria satului în care s-a născut, dar și de istoria localități în care e stabilit cu traiul, a studiat, a cercetat și a adunat în manuscris două monografii pe care nu le poate publica din lipsă de bani. Cu Petru Cobâlaș stăm la sfat în acest număr de ziar.

„Am să dau foc Manuscriselor înainte de moarte. Pe cine mai interesează acum istoria localității?”

Nina Neculce: Bine v-am găsit, stimate domn, Petru Cobâlaș –cronicar al vremurilor noastre! Ce faceți cu ce vă mângâiați zilele în aceste timpuri?

Petru Cobâlaș: Cu păsările și animalele de pe lângă casă și cu lectura. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc, dar nu prea aveam timp. Acum de când stau acasă, citesc. Simt o atracție spre literatura din antichitate. În ultimii ani am citit tot ce am găsit despre filosofii greci Pitagora, Aristotel, Socrate, istoricul Herodot. Îmi place foarte mult și romanul lui Șolohov „Tihii Don” (Donul liniștit). L-am citit de șase ori. Acuma recitesc din scritorul cela care a scris Sherlock Homes. Citesc în fiecare zi din Biblie.

N.N.: Mergeți la biserică?

P.C.: Nu! Cu preotul stau foarte bine, dar la biserică nu merg, nu-mi permite sănătatea. Am fost bolnav de picioare, cu cinci ani în urmă am  avut operație la inimă. Mă rog acasă mereu.

N.N.: Ce studii aveți?

P.C.:La Băhrinești am terminat 7 clase. În clasa a VIII-a am venit în Mărculești. Atunci în Mărculești erau încă evreii. Aici doar a fost colonie de evrei. În școala din Mărculești învățau elevi din 11 sate în clasele a VIII-a – a XI-a. Și am terminat 11 clase la Mărculești în 1959.

N.N.:Ați fost un elev ascultător la școală?

P.C.: Am mers la școală în anul 1948. Și chiar  din primul an m-am luat la bătaiie cu un coleg. L-am  bătut binișor. De frică să nu mă bată învățătorul am fugit acasă și n-am mai vrut să mă duc în anul acela la școală. În anul următor când am mers din nou în clasa I-a, tata mi-a dat de grijă să fiu cuminte. Și l-am ascultat. Până în clasa a VII-a am învățat bine. Eram staroste de clasă, secretar comsomolist, așa cum eram educați de sistemul sovetic. De acum când am venit la Mărculești, interesul pentru învățătură a mai scăzut. Îmi plăcea să joc fotbal, să fac sport, să merg la cinema. Aveam note și de „3” și de „4”. La obiectele care îmi plăceau am avut note bune. Visam să devin  medic, așa cum dorea și o prietenă de-a mea. Dar tocmai când trebuia să mă duc la examene, m-am certat cu ea și am renunțat la medicină. Ea s-a dus și a terminat Institutul de Medicină, iar eu m-am dus la Soroca la Colegiul Tehnic Agricol. După absolvire am fost trimis în Cazahstan pe foae  comsomolistă. Lucram inginer mecanic în sovhoz. Tehnică era tare multă. Tineri comsomoliști din toate republicile fostei Uniuni lucrau pe deal. De la o brigadă până unde era contora sovhozului erau 68 de  kilometri. Lanuri cu grâu cât vedeai cu ochii. Puteți să vă imaginați, 110 mii hectare de grâu!  Și din Cazahstan m-au luat în armată. Am slujit mai mult de trei ani în Omsc și Barnaul. Revenit acasă m-am  angajat la lucru la Chișinău. Am lucrat mai puțin de un an și într-o zi când am venit acasă după niște documente, mama mi le-a ascuns și nu mi-o mai permis să plec înapoi. M-am angajat la Baza Auto nr.14 din Florești.

N.N.: La ce vîârstă v-ați căsătorit?

P.C.: La 26 de ani în 1967. Și în 1968 s-a născut fiica, unicul copil ce ni l-a dat Dumnezeu. Am avut și un băiat, care a murit de mic. Dar fiica e departe de noi. Și-a făcut studiile la Sanct Petersburg la Conservatorul N. Rimski-Korsakov și acolo a și rămas să muncească. Cu ginerele s-au cunoscut la facultate. El e din Odesa. Este și el profesor la Conservator. Au o singură fiică, care le pășește pe urme, dar a mers mai departe, în Germania. Și iată așa, cei dragi sunt împrăștiați prin lume.

N.N.: Povestiți cum v-ați cunoscut cu soția.

P.C.: Valentina lucra învățătoare aici la școală.Venise după absolvirea Școlii Pedagogice din Soroca. Ne-am cunoscut, ne-am plăcut și repede ne-am și căsătorit. Ne-am construit casă, ne-am pus pe gospodărit. Tot am făcut numai din salariu, din muncă cinstită.

N.N.: Dar de unde pasiunea și interesul pentru istoria satului în care v-ați născut și istoria orășelului în care locuiți?

P.C.: Lucram la Baza auto nr.14 în Florești ca șef de coloană pe  autobuze. Îmi luasem două zile libere și stăteam acasă la părinți. Noi aveam gospodărie pe malul Răutului. Mama făcea „povidlă”(magiun) la cuptoraș afară, iar eu trebăluiam ceva prin ogradă. La un moment dat mama îmi zice: „Du-te, dragul mamei, la Răut și scoate niște lut că vreau să mai ung oleacă cuptorașul ista.” Am luat un sac cubanez, o caldare și hârlețul și m-am dus. Am săpat puțin, am dat la o parte pământul negru și am început a săpa tot mai  adânc. Și săpând așa  la vreun metru de pământ neîmblat, când  am dat cu hârlețul văd pământ roșu. Tot săpând, am dat de ceva tare. Am spart întăritura ceea și de acolo au început a curge boabe de mălai. Am mai săpat și am descoperit o groapă plină cu mălai. De emoții, m-am săltat de la pământ.Am luat un pumn și-i arăt lui tata care stătea nu departe lângă linia de cale ferată. Tata s-a uitat la boabele celea și cum era cu ciocanul în mână, le-a pus pe linia de cale ferată și a încercat să le strice cu ciocanul. Dar nu se  stricau, erau foarte tari. Și tata zice: „Aici au locuit niște oameni cu mii de ani în urmă și ei au ascuns producția asta, care s-a împietrit.” „Da cum de mii de ani în urmă, tată?” Iar el zice: „Să știi că aceste locuri ale noastre au fost populate încă din  prima epocă din istoria omenirii, epoca de piatră.” M-am dus la bibliotecă chiar în acea zi. Am luat Enciclopedia RSS Moldovenești și acolo era scris că satul Băhrinești a apărut în 1812. „Cum  din 1812, dacă aici sunt urme mult mai vechi?”, m-am întrebat. Și m-am dus la Academia de Științe. Acolo un domn, Grosu mi se pare că se numea, s-a uitat la mine și zâmbind mi-a zis: „Unde te-ai băgat, măi Cobâlaș? Istoria e o știință foarte interesantă, dar dacă începi să te aprofundezi în studiu nu te mai lași. Lasă-te de lucrul acesta că dacă pornești cercetările, până la moarte n-o să poți scăpa.” Și așa și a fost.

N.N.:  Ați constatat  câți ani să fi avut mălaiul cela?

P.C.: Avea vreo 3 mii de ani, așa mi-o spus tata. Pentru că acolo pământul nu era îmblat. Straturile din scoarța pământului erau așezate nu de o sută –două de ani, dar de mii de ani.

N.N.: Așa a spus tata, dar vreun savant, vreun istoric  v-a dat verdictul?

P.C.: Pe cine mai interesează acum niște boabe de mălai?!

N.N.: Deci, de la acele boabe de mălai ați pornit către acest manuscris de peste 600 de pagini a Monografiei satului Băhrinești și 200 pagini a Monografiei satului Mărculești ?

P.C.: Da. Atunci am răsfoit câteva documente istorice din biblioteca Academiei. Și în timp ce am mers cu domnul academician la masa de prânz, de noi s-a apropiat un domn inteligent. Însoțitorul meu îi spune: „Uite un om de la țară vrea să cunoască istoria satului în care s-a născut.” Domnul s-a uitat binevoitor la mine, promițându-mi că o să mă ajute. I-am dat adresa de acasă. Nu peste multă vreme am primit din România de la Ministerul de Interne permis că am dreptul să studiez arhivele Statului Român la compartimentul ISTORIE. Țineam atunci trei buhai (tauri). Am vândut doi. Banii  de pe unul i-am dat soției, iar de pe celălalt mi-am acoperit cheltuielile pentru a ajunge la Iași.

N.N.: Când se întâmpla aceasta?

P.C.: După Podul de Flori. Și m-am dus la Iași la Academie.Acolo am fost primit cu brațele deschise. Mi-au oferit  toată informația ce ține de Epoca Medievală, apoi de perioada interbelică. Știți, 150 chilograme de hârtii au trecut prin ochii mei. Doamnele și domnii care m-au ajutat, mi-au spus că mai multe documente sunt în Rusia și Ucraina.

N.N.: Și dumneavoastră cred că nu v-ați mai pornit pe cont  propriu să căutați, să studiați?

P.C.: Ba da! Peste vreo două-trei săptămâni m-am dus la Odesa. Da acolo toate documentele erau scrise în limba ucraineană și colaboratorii ceea nu aveau dorință să stea de vorbă cu așa persoane ca mine. Și atunci am hotărât să mă duc în Sankt Petersburg. Acolo au fost  foarte binevoitori. Când m-au văzut au exclamat: „Ooooo! În 200 de ani, un singur moldovan se arată interesat de istoria localității.” Și mi-au pus la dispoziție, documente, ziare vechi, toată informația care era despre Moldova noastră. (Făceam lucrul acesta în timpul concediilor.) Pe urmă compartimentul Puterea Sovietică l-am găsit aici, la Florești. Aici am fost permanent și am studiat mai în voie istoria satului din 1940 până în 2010.

N.N.: Și pe urmă toate acestea le-ați sistematizat la calculator?

P.C.: Am scris cu mâna vreo 18 caete. Apoi am plătit și mi le-au cules la calculator. Le-am aranjat așa cum am văzut și la Iași, și în Rusia că au făcut alții. La final am pus și lista oamenilor din sat care m-au ajutat (tractoriști, colhoznici, învățătoi). Am vrut să las pentru urmași istoria, să nu îmble ca mine prin lume și să caute.

Iată (răsfoiește manuscrisul n.n.): Epoca antică, Legenda satului, Așezarea geografică…, sec.XX Reforma agrară sovietică 1944-1950, etc. Așa cronologic, toți anii la rând, medicină, bibliotecă, club, școală. Tot ce se referă la Băhrinești. Și la Mărculești tot așa: Stația de mașini și tractoare, întreprinderile care au fost aici, Școala  agricolă de meserii nr.4,Orfelinatul, Școala-internat, Școala profesional-tehnică și așa mai departe.

N.N.: Da, e o muncă enormă, ați cuprins necuprinsul. Rămâne doar să le publicați.

P.C.: Aici e toată buba. Nu am bani pentru a le publica. Îmi promisese că mă va ajuta fosta doamnă primar de la Băhrinești. Dar până la urmă nu ne-am înțeles.

N.N.: Dar ce pensie aveți dumneavoastră?

P.C.: Am 2000 de lei și soția tot 2000. Pentru nevoile noastre ne ajunge. Mai ținem o căpriță, câteva păsări, până anul acesta am ținut și câteva oițe, dar le-am vândut, nu mai sântem în putere să le îngrijim.

N.N.: Mai aveți frați, surori?

P.C.: Noi am fost 10 copii la părinți. Eu sunt al nouălea. Mai suntem în viață doar eu și sora născută în 1945, care mai lucrează învățătoare în or. Cahul. Demult s-au trecut și părinții. Tata a murit în 1989 la vârsta de 91 de ani. Mama a plecat înaintea lui la vârsta de 78 de ani. Și iată și eu mă apropii de 80 de ani. Mulțumesc, Domnului de viață!

N.N.: Ce momente frumoase din viața vă vin în minte acum?

P.C.: Eu viața mea o țin minte de la doi ani. Viața mi-o fost grea. Țin minte cum au venit  rușii în Basarabia, țin minte cum îi ridicau pe oameni și îi duceau în Siberia. Țin minte anii de foamete, cum părinții ascundeau vaca în Casa Mare ca să nu ne-o fure și să ni-o taie consătenii care mureau de foame. Nu pot uita  momentul,  când doi verișori de-ai mei au murit umflați de foame, mâncând colăcei de la nalbă în ograda noastră. Unul a murit pe brațele mele. Tatăl lor îi lepădase, a fugit în Ucraina, unde și-a făcut altă familie. Ce să vă spun?  Îmi vin în minte mai mult momentele triste. De la 5 ani am început a lucra. În 1947, după foamete, am ieșit la deal cu fratele. El avea 11 ani. Eu duceam  două vaci de cap, înhămate la plug, iar fratele ținea plugul. Și așa. noi doi copii, aram…

N.N.: Pandemia v-a schimbat viața cumva?

P.C.:Nici într-un fel! Îmi văd de treburi cum îmi vedeam și mai înainte. Cine o să mi le facă, cine o să mă țină pe mine? Fiica vrea să ne ia la Piter. Are și apartament și o vilă frumoasă. Dar nu mă pot duce de aici. Mă simt legat de locurile acestea. Aici îmi sunt îngropați părinții, frații și fiul meu. Aici vreau să mor și eu.

N.N.: O să vă adresezi o întrebare pe care o adresezi tuturor interlocutorilor mei: Aveți vreun regret ceva, vă pare rău de ceva ce nu ați reușit să realizați? Deși intuiesc răspunsul, vă întreb.

P.C.: Vă gândiți că-mi pare rău că nu am editat  aceste monografii? Da, e o muncă mare, 17 ani  am muncit până am văzut adunat tot materialul. Vreo 18 caiete am scris și le-am copiat de 9 ori. Mata știi câți porci și câți buhai am vândut ca să am cu ce achita deplasările mele: Suceava, Iași, București, Odesa, Petersburg?…

N.N.: Și ce-o să faceți  cu tot acest material, zic eu, destul de prețios?

P.C.: Amsă-i dau foc înainte de moarte, când o să simt că mi se termină zilele. Pe cine mai interesează acum istoria localității?

N.N.: O, nu! Nu se poate! Ar fi mare păcat. Poate cineva din oamenii de afaceri, citind acest interviu o să vă întindă mâna și… se întâmplă minunea: vă ajută să vă vedeți visul împlinit!

P.C.: Să dea Dumnezeu!Dar slabă nădejde.

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code