La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
510
Vera Toma în ultimul an de muncă în școală, anul 2012

Numele ei se leagă de cea mai frumoasă perioadă din viața școlii medii Cosăuți. Este o profesoară de excepție, care timp de 42 de ani a predat inspirat lecții de română. Un om de înaltă cultură, ce a știut să creeze evenimente, a avut priceperea de a organiza diverse activități culturale nu doar în școală, ci și în sat. Este vorba de VERA TOMA, Om  emerit al Republicii Moldova, deținătoarea insignei „Eminent al Învățământului Public,  cea care astă iarnă a venit la Soroca să dea câteva ouă în schimbul unui buchet de flori pentru bustul lui Grigore Vieru de ziua nașterii poetului.

„Munca în școală a fost ca o dimineață  în răsărit: plină de lumină, de bucurie și de fericire”

Nina Neculce: Stimată doamnă, Vera Toma, suntem la început de an școlar. Îngăduiți-mi să vă ofer un buchet de flori, însoțit de o iconiță cu chipul Maicii Domnului, care să vă ocrotească de toate relele.

Vera Toma: Vă mulțumesc frumos! Cred că e cel mai frumos buchet pe care l-am primit vreodată. Dar iconița mă emoționează până la lacrimi. Chiar îmi doream în colțul meu de rugăciune o icoană cu chipul Mijlocitoarei noastre către Dumnezeu.

N.N.: Vedeți, am intuit bine! Ați mai primit flori la acest început de an școlar?

V.T.: Nu. În alți ani primeam, dar anul acesta nu. Dar să știți că nu sunt uitată. În fiecare an mi se oferă flori de Ziua Profesorului.

N.N.: Ce sentimente încercați la început de septembrie de când nu mai mergeți la școală?

V.T.: Mă cuprinde o nostalgie. Știți, aproape constant de câțiva ani, la început de septembrie văd același vis. Am făcut foarte multe lucruri în școală. Odată trebuia să prezint un seminar la limba și literartura română și eu n-am fost pregătită. Am prezentat eu ce am prezentat, dar n-am fost mulțumită. Și vă imaginați, după atâțea ani, în vis mă frământ zicându-mi: „Iată ce a trebuit să vorbesc. A trebuit  să le lămuresc colegilor de ce zicem o să plouă și nu o să ploaie. Pentru că ploaie e substantiv și are întrebarea ce? Și noi când zicem o să ploaie, lipsește verbul, trebuie să zicem o să fie ploaie. Dar dacă apelăm la verb, atunci cuvântul plouă îl luăm de la prezent și îl folosim și la viitor, aceiași formă. Ce o să facă? O să plouă… Și tot așa în vis  îmi vin ideile despre ce a trebuit să vorbesc la acel seminar.

N.N.: După câți ani de muncă în școală ați pus punctul?

V.T.: După 42 de ani. Și-mi amintesc și acuma despre seratele care le organizam, măsurile extrașcolare. Aveam cenaclul literar în cadrul căruia elevii își prezentau creațiile lor. Noi, „criticii literari” le făceam analiza. Le spuneam ce e bine, ce poate ar fi trebuit spus sltfel. Răsfoiți cartea despre Cosăuți și o să vedeți ce poezii scriau elevii mei: Diana și Victoria Iepure, Iurie Cristal, Viorica Ciobanu-Nagacevschi, Ludmila Alexandrov și alții. Cultivam  aptitudinile creative și pasiunea copiilor pentru poezie. Mai conduceam și cercul de dans, unde îi învățam pe elevi dansul popular și prezentam concerte la Casa de cultură, la școală. Știam că elevii aveau nevoie nu numai de cunoștințe, dar și de hrană spirituală. În anul 1972 am prezentat  o șezătoare  folclorică. Pe scenă au urcat 50 de elevi din toate clasele. A fost o surpriză pentru tot satul. Și după șezătoarea aceea cu elevii  am fost invitată de cei de la Casa de  cultură să fac șezători și cu sătenii. În Cosăuți erau foarte mulți cântăreți încă de la Corul Madonici, erau buni povestitori, declamatori. Scriam scenarii, unde includeam cântece, vorbe cu tâlc, poezii umoristice. Ne pregăteam, repetam și ieșeam în scenă.

N.N.: Ce număr din programele artistice prezentate a avut cea mai mare priză la spectatori?

V.T.: Au fost multe, dar dansul „Ciuleandra” a electrizat publicul la cotă maximă. Ce m-a făcut pe mine să-l montez? Tocmai citisem romanul lui Rebreanu „Ciuleandra” și într-atât de mult m-a frapat! Tot atunci atunci  ascultasem și o emisiune la radio în care se vorbea despre istoria acestui dans al destinului, unde pe timpuri mulți își găseau în dans sufletul pereche. Și l-am învățat cu elevii încetișor. Mai întâi mișcările lente și cumpătate, apoi cele accelerate din vârtejul cu chiote. L-am montat de  două ori. Ultima dată în anul 2012 când am plecat din învățământ. La concertul de Anul-Nou, clasa mea, clasa a IX-a a dansat cu tot focul inimii acest dans popular, ce vine din Muntenia.

N.N.: Ați avut o carieră de succes. Cum ați construit-o?

V.T.: Din suflet și cu suflet, din dragostea pentru a face lucruri frumoase, din dorința de a lăsa ceva în urmă. Îmi amintesc cum într-o zi vine domnul director Filip Iepure și-mi spune: „Dumneata o să prezinți seminar la o lecție televizată. Cândva se prezentau lecții televizate la diferite obiecte. Aveam televizor în cabinet.Cum decurgeau lecțiile acestea la mine? Întâi făceam întroducerea 5 minute până a începe lecția televizată. Informam elevii opera cărui scriitor urma să fie difuzată. Emisiunea dura 25 de minute și după aceea 15 minute trebuia să facem analiza celor vizionate. În aceste lecții se făcea legătura și cu arta palstică, cu teatrul, se prezentau scene din filme, din spectacole și astfel îi familiarizam pe elevi și cu numele actorilor, pictorilor. Și când făceam analiza, elevii trebuiau să rețină cine a jucat rolul cutare, sau cutare. Și iată când mi s-a spus că trebuie să prezint un seminar în cadrul acestei lecții, nu m-am stresat. Dar în ziua când am prezentat seminarul, când m-am uitat câți profesori din raion au venit  să asiste, mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Lecția s-a desfășurat în jurul operei lui Ion Creangă. A fost o lecție foarte reușită. Imediat după aceea am fost invitată la Chișinău la Institutul de Perfecționare a cadrelor didactice ca s-o prezint în fața profesorilor de română din toată republica.

N.N.: Așa decurgeau lecțiile televizate. Dar cum ați descrie o lecție de română fără televizor din acea perioadă? Știu că erau lecții creative. Am asistat și eu la una din ele în primii mei ani de  activitate la Soroca, realizând un reportaj radio.

V.T.: Cum se derula o lecție în clasele unde predam? Întâi încălzeam sufletele copiilor printr-o întroducere plăcută pentru ca ei să se descătușeze. Și apoi începeam analiza operei, discuții asupra operei. Iată, de exemplu, când am trecut opera „Baltagul” de Sadoveanu, aveam și fotografii din locurile unde se desfășoară acțiunea romanului cu cadre din film și din spectacole, montate și puse în scenă în baza operei. Și le arătam elevilor și le povesteam viața eroilor de parcă aș fi fost și eu printre ei, m-aș fi aflat pe acele locuri. Și știți de la opera literară veneam la exemple din viață. Dar apropo de „Baltagul”, am și niște amintiri neplăcute, nu cu elevii.

N.N.: Cred că vă duceți cu gândul la spectacolul „Baltagul”, jucat la începutul anilor ”90 la Soroca, având-o în rolul principal pe Sofia Vicoveanca.

V.T.: Da. Știți când am văzut afișul, mi-a tresăltat inima de bucurie.Spectacolul „Baltagul” la Soroca! De necrezut! Am venit la spectacol cu sufletul la gură. Sofia Vicoveanca a avut o interpretare atât de firească și de inspirată! O urmăream cu resprația întretăiată când, pe neașteptate, s-a urcat  în scenă o țigancă și cu atâta brutalitate i-a strigat: „Fa Vicoveancă eu am cumpărat bilet ca să-mi cânți,  nu să-mi arăți aici teatru”. Și artista, ați văzut cu cât calm a zis: „Vă rog frumos să-i întoarceți banii femeii” și și-a continuat spectacolul. Dar la final ce ne-a spus  Sofia Vicoveanca, vă amintiți? Îi decedase mama cu câteva zile în  urmă și ea a lăsat acasă toate rânduielile și a venit  la Soroca să ne prezinte spectacolul…

N.N.: Și a întrat în rol atât de bine! Poate că și starea ei sufletească  o făcea atât de firească. A fost foarte potrivită pentru acest rol. Atât de bine s-au ancorat în spectacol doinele ei! Dar să ne întoarcem la activitatea dumneavoastră.

V.T.: Știți la lecții multe secvențe le transformam în teatru. De exemplu când studiam opera lui Creangă le făceam cunoștință elevilor cu ceva ce nu era în programă. Bunăoară, povestea „Ivan Turbincă”. Scriam scenariul acasă, veneam la școală, repartizam rolurile elevilor și în clasă făceam teatru. Doamne, Doamne! Atâtea râsete, atâta voie bună! Pe urmă spectacolul acesta l-am prezentat la o serbare în cadrul școlii. Cu secvențe din iad și Rai, cu copii talentați care s-au pătruns de rol. A fost ceva nemaipomenit.

N.N.: Scriitorul sau scriitorii de care ați fost îndrăgostită și despre care le-ați fi vorbit elevilor la nesfârșit.

V.T.: O elevă așa mi-a spus odată: „Programa la Eminescu e de atâtea ore, dar dumneavoastră ne-ați dat cu mult mai multe și asta ne place ”. Iată despre Eminescu le-aș fi vorbit la nesfârșit. Aveam un picup și un magnetofn și luam la ore discuri și înregistrări. Și dacă recitam o poezie, atunci o făceam pe fondal de muzică. Dacă vorbeam despre operă, intercalam cu înregistrări despre operă. În afară de Eminescu, sunt îndrăgostită de George Coșbuc. Încă de la maică-mea știam poezia „Numai una”. Și când făceam analiza operei trebuia să vorbim despre  figuri de stil. Atunci eu le ziceam elevilor să asculte versurie: „Pe umeri pletele-i curg râu/Mlădie ca un spic de grâu/ Cu şorţul negru prins în brâu,/O pierd din ochi de dragă…” Câtă frumusețe în aceste versuri, dar și în întreaga opera! El povestește în versuri.  Bine și frumos a observat Octavian Goga, zicând că lirica lui Coșbuc e o încrucișare de forțe ascunse, un uriaș erotism al firii, printre care omul apare ca un atom ce se pierde în infinit.

N.N.: Barometrui profesional pentru un profesor sunt reușitele elevilor. De care din elevii buni vă este dor?

V.T.: De toți. Și de Victoria și Diana Iepure, și de Viorica Ciobanu-Nagacevschi, și de Larisa Melnic, Angela Cojocaru și încă de atâțea alții. Era plăcut să lucrezi cu astefel de elevi. De exemplu, Victoria și Diana Iepure, când se prezentau la ore parcă știau ce vreau eu să spun, mergeau înaintea gândului meu, îmi veneau în ajutor, mă completau. Îmi făceau cinste și onoare, cum îmi făcea și Viorica Ciobanu cu care am o relație mai specială până în ziua de azi. Mi-o amintesc prin clasa a VII-a. Eu aveam de prezentat o serată la tema Eminescu și ea s-a apropiat și mi-a zis: „Se poate eu să recit la serată poemul LUCEAFĂRUL?” I-am spus că se poate. Și copila a venit cu o mantie albastră pe umeri și a recitat foarte frumos tot poemul, cel mai lung poem de dragoste din lume de 98 de strofe. Era, cum vă spuneam, în clasa a VII-a și încă nu trecuse opera lui Eminescu.

N.N.: Lucrați adăugător cu acești elevi?

V.T.: Da, Și o făceam pe gratis, din datorie, nu contra plată cum se face acuma. Înt-un an am avut 6 candidați la medalie. Era  clasa în care învăța și feciorul meu,Viorel. Pe toți i-am pregătit în prealabil.Toate lucrările au trecut, dar medalii au luat doar trei: Aurel Lozan și Viorica Ciobanu (aur) și fiul meu argint.  Și în prima clasă pe care am dus-o eu chiar din  clasa a V-a până într-a X-a am avut trei medaliști:  Maria Lozan, Tanea Gâtlan și Maria Melnic. Multe ar fi de vorbit. Prin câteva cuvinte vreau să vă spun că munca în școală a fost pentru mine ca o dimineață în răsărit, plină de lumină, de bucurie și de fericire.

N.N.: Deci, munca în școală v-a adus multe satisfacții.V-ați pus sufletul în palmă și ați muncit, sau cum le mai spun eu unor profesori de talia dumneavoastră, v-ați  zidit în școală.

V.T.:Știți că de două ori am fost încuiată în școală? Stăteam până târziu când aveam ceva de făcut. Primeam o mulțime de reviste, inclusiv și revista „Flacăra” din România. Și acolo găseam secvențe de scenarii, alte lucruri interesante pe care le aplicam în predare. De exemplu, am găsit o secvență pentru un scenariu despre întâlnirea lui Mihai Eminescu cu Ion Creangă, o discuție între cei doi prieteni. Ideea am desfășurat-o într-un scenariu mai amplu. Țin minte și acuma cât de reușit au jucat rolul lui Eminescu și Creangă doi elevi de-ai mei, Ghena Donos și Ștefan Popov. Și iată lucrând așa asupra scenariilor nici nu observam cum trece timpul. Paznicul  nu știa că o profesoară ca mine zăbovește în școală până la miezul nopții și a încuiat școala. Tot așa neverificând dacă mai este cineva în școală m-a încuiat și a doua oară.

N.N.: Și ați stat toată noaptea în școală?!

V.T.: Nu. Și-ntr-un caz și-n altul am avut noroc, că la ora ceea trecea cineva prin curtea școlii. Eu am bătut în geam și am fost auzită.

N.N.:Cosăuți-vatră frumoasă. Aici v-ați născut, aici ați copilărit?

V.T.: E satul mamei mele. Dar m-am născut și am copilărit în satul Egoreni. În acte data nașterii e 27 martie, 1944. Dar maică-mea mi-a spus că m-am născut pe 17 martie, când rușii au trecut Nistrul. Și eu ziua de naștere o serbez la 17 martie. Părinții s-au numit Anton Lungu și Achilina Ceaicovschi. Au fost agricultori și m-au avut numai pe mine. Bunicul meu de pe tată e născut în județul Roman, comuna Brătușeni. El făcea armata la cavalerie. Ce-a fost, ce s-a întâmplat, eu nu am aflat. El așa zicea: „Am lăsat arma pe mal. Mi-am făcut cruce și am zis fie ce-o fi, eu trec Prutul!” Și a trecut Prutul și a venit pe partea aceasta. Da aici erau rușii când Basarabia era gubernie. Și grănicerii ceea de la Prut l-au primit. El stătea la bucătărie, îi ajuta. Și apoi i-au dat un document și i-au zis: ”Du-te mata și trăiește în Basarabia unde vrei!” Cum a ajuns el de la Prut la Nistru, taică-meu nu știa.

N.N.: Deci anii de școală s-au derulat la Egoreni?

V.T.: Am făcut 7 clase în sat. Pe urmă am mers la școala nr.1 din Soroca. Am terminat 11 clase și mi-am continuat studiile la Institutul Pedagogic din Bălți, facultatea filologie.

N.N.: Pe care dintre profesori îi păstrați cu drag în amintire?

V.T.: Pe profesoara de română, Valentina Fiodorovna Șestacov de la Egoreni, iar de la școala nr.1 îmi amintesc cu drag de Ivan Nicolaevici Bandac, care a fost șef de studii și profesorul meu de română.

N.N.: Dar care vă trezesc amintiri neplăcute?

V.T.: Grigore Gorbatenchii, profesor de chimie. Când întra în clasă își descărca toți nervii care îi avea pe noi. Preda obiectul a lehamite. Ne numea cu cele mai urâte cuvine. Iar când venea Paștele, sau alte sărbători creștine, atunci organiza voscresnice. Țin minte că la un Paște  ne-a dus la podul lui Bechir și am plantat copaci. În clasă eram mai mulți de la sate: Hristici, Vanțina, Cureșnița, Egoreni… Ne-a ținut până la ora 17.00 ca să nu mergem acasă să mâncăm sfințit și alte bunătăți. Eu nemaiputând suporta această atitudine față de elevi, mi-am luat inima în dinți și m-am dus la domnul director și i-am spus cum ne numește, cum se comportă la lecții. Și ce credeți? Plângerea mea a avut efect, dirijintele și-a schimbat comportamentul, apoi a plecat cu totul din școală.

N.N.: Spirit democratic încă de pe atunci. Mergem mai departe și  vorbim despre alte lucruri frumoase. Când v-ați îndrăgostit prima oară?

V.T.: Prin clasa a VII-a. M-am îndrăgostit de profesorul meu de matematică. Eram o copilă. Dar a fost așa un sentiment pe care nu-l pot descrie prin cuvinte. Și dânsul intuia lucrul acesta, dar nu a făcut nici un pas. Trăiam o lume  aparte. Nimeni nu știa ce se petrece în inima mea. Odată stăteam în casă pe cuptor. Da eu, cu gândul la el, mă uitam pe fereastră și la un moment dat l-am zărit, venind de la școală. Șe ce credeți c-am făcut? Am sărit repede de pe cuptor, am înșfăcat caldarea și fuga pe ușă afară. Mama striga în urma mea: „Ce-i cu tine? Ce ți-a venit? Caldarea e plină cu apă!”  „Mă duc să aduc mai proaspătă.”- i-am răspuns și am zbughit-o la fântână. Voiam să-l văd și să-l salut… Eram hipnotizată, nu puteam răspunde la lecțiile lui. Nu înțelegeam nimic din ce preda, toată lecția îl urmăream și visam. Sau iată așa o naivitate de copil îndrăgostit. Era searata de absolvire după 7 clase și toți elevii au înmânat buchete de flori învățătorilor. Iar eu stăteam cu buchetul în mână și nu știam ce să fac. Când s-au așezat toți  la masă, m-am repezit și m-am dus cu buchetul cela și i l-am pus în față. Eram roșie ca para focului, fâsticită, nu știam ce-i cu mine… Când s-a terminat serata el nu s-a dus în gazdă, era spre dimineață și n-a vrut să trezească stăpânii, dar și-a luat o pătură și a venit de s-a culcat în via noastră. Eram vecini cu gazda. Atunci eu pluteam în al nouălea cer-profesorul meu drag dormea în via noastră!

N.N.: Dar cu domnul Toma v-ați cunoscut la facultate?

V.T.:Nu. La facultate, chiar din anul I, un alt băiat a pus ochiul pe mine.

Și între noi a început o dragoste așa de curată și de romantică! Era un băiat atât de frumos și de deștept! Apoi el a fost luat în armată. Când a revenit eu absolvisem deja, iar el trebuia să-și reia studiile de la anul II.  Pe mine m-au trimis la muncă în satul Codru din raionul Telenești. Eram foarte decepționată, când am văzut în ce fundătură am ajuns. Și tot acolo a fost trimis în calitate de director domnul Toma, care începuse să-mi facă curte. Nu știu ce a fost în capul meu atunci. Cred că așa mi-a fost soarta. Nu peste multă vreme domnul Toma m-a cerut în căsătorie și eu am acceptat. Se întâmpla aceasta în 1967, când am terminat facultatea. În anul următor am venit la Slobozia-Vărăncău, unde am lucrat doi ani, apoi m-am cerut la Cosăuți. Și din 1970 sunt în Cosăuți.

N.N.: Despre povestea dumneavoastră de dragoste din anii de studenție a scris foarte atingător într-un interviu, Viorica Nagacevschi, mărturisind: „Dacă n-aș fi vorbit despre ea, de fapt nu v-aș fi spus nimic din ceea ce înseamnă iubire. Ea a fost un model pentru mine…”

V.T.: Mi-am deschis sufletul în fața fostei mele eleve atunci când ea trecea prin divorțul cu Vitalie. Dar povestea mea de dragoste e lungă și o să v-o povestesc cu altă ocazie. Adevărul e că toată viața eu am tânjit după omul acesta. L-am purtat în inimă mereu. Cu soțul am avut o relație de respect reciproc, am avut un devotament, o datorie de a fi soție și am mers împreună 28 de ani. Dar a plecat prea devreme din astă lume. S-a stins din viață în 1995, Dumnezeu să-l odihnească în pace!

N.N.: Viața pe unii îi mângâie, pe alții îi pălmuiește. Ați primit multe palme de la viață?

V.T.: Am primit dureroase palme. Am greșit când m-am despărțit de iubirea mea din studenție. Am rămas văduvă la numai 51 de ani. Am avut colegi care m-au invidiat, care au avut mereu ochi rău asupra mea și care au uneltit multe lucruri urâte împotriva mea de care n-aș vrea să-mi amintesc. Știți cu cât mai multe lucruri făceam, cu atât mai mulți dușmani aveam. Dar ce-i mai grav, mi-au furat cărticica de muncă și eu nu pot să dovedesc că am lucrat o viață în școală. După atâțea ani de muncă în învățământ primesc o pensie de 1800 de lei. Acum bat drumurile pe la Casa Teritorială de Asigurări Sociale în speranța că voi putea repara ceva…

N.N.: Dar cum ați împăcat școala cu propria familie?

V.T.:Eram pedagogi amândoi. Soțul preda matematica și informatica, eu româna. Amândoi eram toată ziua la școală. Treburile casei nu le prea reușeam. Mai mult acordam atenție copiilor satului decât propriilor  copii. Ne frământam că iată cutare nu frecventează școala, cutare are o reușită proastă la carte, dar pe ai noștri îi vedeam descurcăreți și, acasă nu prea discutam cu ei, nu aveam timp. Recunosc, acesta a fost un neajuns al meu ca părinte, n-am dat atenție propriilor copii în măsura în care trebuia. Dar, mulțumesc Domnului, copiii au făcut facultăți, sunt sănătoși, au familiile lor, m-au bucurat cu patru nepoțele.

N.N.: Să vă trăiască! Ce sfaturi ați da unui profesor începător?

V.T.:Mulțumesc! Ce sfaturi? Să se mobilizeze, să se organizeze, să aibă încredere în el și să meargă bine pregătit la lecții. Pe drumul cunoștințelor și al educației să pornească împreună cu elevul, să comunice cu el. Cultura trebuie picurată în sufletul fiecărui copil. Pentru un tânăr profesor e important să conștientizeze că menirea pedagogului e mare. Nu în zadar se spune că pedagogul e un arhitect al sufletelor omenești. Trebuie să fii tare atent cu copiii la lecții, în afara lecțiilor, să te apropii de ei cu sufletul. Principalul în pedagogie este legătura cu părinții. Trebuie să știi din ce familie vine copilul, cum o duce acasă. Sunt copii care vin nemâncați la lecții, puși la munci grele.

Eu aș asemăna pedagogul cu un  copac. Cu cât sunt mai puternice rădăcinile, cu atât fructele sunt mai sănătoase, mai dulci, mai suculente.

N.N.: Cu dumneavoastră aș sta la sfat la nesfârșit. Cred că am avea nevoie nu de două pagini de ziar, ci de vreo zece. Să încheiem sfatul nostru cu gânduri luminoase. În viața omului sunt zile frumoase pe care nu le poți descrie prin cuvinte. Care din aceste zile vă vine sau vă vin în minte acum?

V.T.: Îmi amintesc un 8 mai de prin anii `80. Satul sărbătorea Hora Satului pe malul Nistrului. În ziua  aceea era și ziua de naștere a soțului. Părinții mă ajutau la bucătărie, dar eu trebuia să cânt în corul satului și să prezint  câteva numere artistice cu elevii mei din cercul folcloric „Clopoței și măzărele”. Și totul a mers ca la carte. A fost atât de frumos! Sufletul îmi era plin de lumină și bucurie. Fericită am fost și în ziua când  am organizat o șezătoare folclorică la Casa de cultură, avându-i ca invitați pe interpreta Tamara Ciobanu, maestrul Constantin Rusnac și pe regretatul nostru consătean,Vasile Zagaevschi. I-am întâmpinat cu pâine și sare și le-am vorbit frumos despre sat, despre oamenii satului, despre tradițiile și obiceiurile de la Cosăuți. Momente pline de bucurie am trăit și atunci când am montat cu elevii mei spectacolul „Luceafărul” și l-am prezentat pe scena Casei de cultură. Nu pot să uit nici ziua ăn care am înscenat pastelul „Rodica” de Vasile Alexandri. Parcă o văd pe eleva Silvia Zagaevschi în rolul Rodicăi. Purta costum popular și cu o  cofă mică plină cu apă mergea în întâminarea semănătorilor. Semănătorii erau  trei  băieți  îmbrăcați și ei în costum popular. Iar fetele  din ansamblu cântau „ Purtand cofita cu apa rece /Pe ai sai umeri, albi, rotunjori,/ Juna Rodică voioasa trece /Pe langa junii samanatori…”

 O altă zi luminoasă a fost mai recent, când citeam cartea Vioricăi Nagacevschi „Sandhya” . La pagina 93 am avut o tresărire. Viorica scrie despre mine  așa: „Mai târziu profesoara de română, cu pălăria ei albă, împletită subțire, mă încuiase în microcosmosul romanelor de dragoste și uitase să-mi lase o fereastră în realitatea zilelor în care mă găseam. Tare o mai idolatrizam. Era frumoasă, era aleasă, purta vorbirea ca pe o zână peste urechile noastre netrezite încă din somnul copilăriei. Dar mă legase până peste cer de poezie, de visuri, de gânduri care făceau să vibreze până și arcurile ceasurilor de perete.”

N.N.: E lung șirul zilelor frumoase trăite de dumneavoastră. Acest răspuns la întrebarea mea vine ca un argument în plus la afirmația  că munca în școală a fost ca o dimineață în răsărit: plină de lumină, de bucurie și de fericire. Multă sănătate, doamnă Vera! Aveți grijă de prezent!

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code