Inimioara mea cu lacătul nu se descuie

0
482

În memoria bunicului, de la nepotul Ciaglic Alecu.
Ciaglic Efim Gheorghe (1883-1942) – Arionești, a fost deportat pentru „apartenența la un partid contrarevoluționar”, membru al Partidului Țărănesc, senator la București din circumscripția nordului Moldovei.
Ciaglic Tatiana – soția, deportată cu 2 copii ai lor, Fiodor și Emilia. Scrisoarea ei, publicată aici, este adresată celorlalți 4 copii ai lor, Vanea, Liusea, Vafu și Lidusea, care nu erau la acel moment acasă, în timpul deportării și au fugit în România.

„Vă scriu viața de la „sever” la copiii mei, care sunt departe de mine și la care orice moment din viață, să se întâlnească cu Fedea și cu acest caiet.
În 1941, la 13 iunie, ora 3 dimineața ni-o ridicat. Eu m-am sculat și am ieșit afară și văd că vin pe poartă, vorbind încetișor, Iacob Baltă înainte, soldații din urmă, mi-au spus mie „hai în casă”, au intrat și au aprins lampa și l-au sculat pe Ifteni (Efim Ciaglic) și ne-au pus la podea jos pe toți și ei s-au apucat de răscolit prin toate casele, ș-apoi ne-au sculat și ne-au spus „gătiți-vă că voi n-o să trăiți aici, da vă ducem să trăiți în Rusia” și au spus că mai mult de 50 kg nu avem voie să luăm. Ne-am gătit, ne-am îmbrăcat ca vara! Fedea lui Ion Gavril ne-a dus cu căruța. Ne-am suit în căruță și „arde gură” i-am cerut lui Iacob o sticlă cu apă, da el s-a dus în bucătărie afară și ne-a dat o sticlă cu gaz cu apă și atâta am luat din casa mea și ne-am dus la amar în deal. Iar lui bădița Nichita cu căruța i-am zis „Rămâi sănătos”, el ni-o zis „Mă rog de mă iartă, soră Tatiana”. Și numai cu bădița Nichita ni-a fost despărțirea din urmă, dar cu ceilalți nici cu unu.
Ne-au dus la Volcineț. De la Volcineț, am trecut la Ocnița, am stat până duminică înaintea amiezii și ni-o pornit în Rusia. Eu mă uitam pe fereastră că poate îl văd pe Ifteni, că pe cei vinoveți i-au dat în vagonul cu gratii și i-am văzut fața printre gratii și mâna cu bani afară printre gratii, îmi da mie, că la dânsu era 70 ruble, care scumpa mea Lidusea (fiica) ne-o lăsat când s-a dus de la noi la Soroca și scumpii mei copii cu toții.
Ce-mi mai arde sufletul după toți, după cei de nu-i văd și atunci ne-o fost despărțirea vieții de veci, când ne-am văzut față unu la altul printre gratii a fost ceasul vieții de pe urmă închipuiți-vă ce mai durere și durere până voi muri, și Ifteni a rămas, da noi ne-am tot dus. Când am ajuns la Otaci la pod și treceam Nistru apu norodu nu plângea, da răgea. Ne-am tot dus până la Omsc. Acolo am ajuns seara și am stat până dimineața în vagon. Dimineața a venit „автомобиль грузовые” și ne-au dus într-un ocol. Când am văzut ce dea norod este acolo, mult am zis în capul meu „iaca unde e iadul”, femei câte 6 copii mititei, răcnesc, care cu glasul lui, flăcăi, fete, babe, moșnegi bolnavi, paralizați, stă în perne fără nici o putere, care plângea, care râdea, care vorbea, ferbeau glasurile și pe la amiază iarăși au venit „автомобиль” și ne-au luat pe noi, care am fost aduși în ziua aceea, dar celălalt norod a rămas.
Ne-au dus în alt ocol lângă apă, lângă Obi, și acolo ne-a dat câte 3 ruble pe sutcă și pâine cât ai vrut să ei, că în mașină ne-a hrănit în fiecare zi deamiaza cu supă și cașă de pasat, pâine 1 kg pe zi, seara o venit „parahodu” și ne-au trecut pe „spisoc” pe toți și-am mers 7 zile până la Condinsc.
Când am ajuns la ora 6 seara, norodu de acolo slobod de la lucru se uitau ca la nuntă să ne vadă pe noi ce fel de oameni suntem. Când am coborât, mulți lăcrimau, dar eu cu Dunea (cumnata) lu Petea Călugărescu ne-am dus la un gard și ne-am sprijinit și boceam de se răsuna valea. Unde am ajuns, de-ai cui gard ne sprijineam? A venit Mila (fiica) și m-a luat de acolo. Au venit vreo două trăsuri și ne-au cărat pe toți într-o barcă mare. Ne-am pus toți la podele, era numai foaie între noi ca „titirezele între oi”. Am stat 2 săptămâni fără lucru, foame destul de mare, banu nu aveam nici pânică să cumpărăm. Pâinea era cu norma. Nu aveam măcar o dată pâinică să ne săturăm. La 2 săptămâni ne-a pus într-o plașcotî mare și cu cateru ne-au dus mai în sus de o sută de km la satul Peregrobo. În acea zi am ajuns la 6 seara, ne-a dat peste noapte în club am dormit. A doua zi ni-o dat pe la case. Când am intrat în casă, era o fereastră mare fără stecle și m-am pus la bocit, eu cu glas, Mila cu lacrimi până am obosit. Ne-am pornit cu Mila să vedem ceilalți basarabeni, ce case le-au dat. La unu încă mai rău decât la noi.
A doua zi s-au dus Fedea (feciorul) cu Mila (fiica) la lucru. Fedea la cuzniță l-au pus să facă un cuțit de probă și i-o plătit cuțitul 6 ruble. Iaca bucurie că avem bani de pâine și m-am dus unde Mila lucra. Ea plângea că o dor palmele de targă, căra cu targa niște bucăți de lemne dintr-un deal înalt la Obi devale la cameră. Cu acele lemne se făcea focul la cater. Era o bucățică de pâinică norma și așa o mai năcăjit Mila cu lucru până s-a răcit vremea. Apoi s-a dus la lucru și nu avea cu ce se încălța. M-am dus la câteva case, am cerut cufaica ruptă și din ea am făcut lui Fedea pantaloni și aveam de-acasă o telcică și am dat-o pe o pereche de pâslari vechi cu talpa ruptă. Fedea le-a făcut tălpi și le-o legat cu ață și a umblat toată iarna. Noi am șezut, da Fedea a fost lucrător toată iarna și ne-aducea de foc, făcea un „iașcic” pe zi că mai mult nu putea de slab și de foame. „Iașcicu” se plătea 1 rublă. Cu rubla ceea cumpăram norma de pâine 400 gr. Mili tot 4 sute și lui Fedea 8 sute că el era lucrător.
Și așa am ieșit în primavară, eram numai pielea și osul, de-acasă ni-o ținut cu zile și am petrecut o foame grozavă, alături cu moartea și la 20 iunie ni-o luat pe toți basarabeni și ne-au dus într-o pădure cu „cateru”. Le-a dat la norod targă „șlig” de pus în gât și hai la cărat „doje” în „plascotă”. Nu zicea nimeni că e slab și flămând și o cărat vreo 2 săptămâni până le-au mântuit. O dată în zi ne dădea supă cu crupe, un polonic de om la lucrători. De la ei mâncam și eu, de la Mila și Fedea. Sorbeam vreo două lingurițe și ziceam că am mâncat, da seara și dimineața nimic. Așa au cărat până au umplut o „lotcă” mare, cât o casă. De acolo ne-au dus într-o baracă mai în pădure de la malul apei și copiii au avut noroc c-o ieșit din pădure, da care au rămas și azi taie lemne.
V-am scris tare puțin din viața noastră ce a fost mai în temei. Astă scrisoare este mântuită de scris în anul 1951 la 30 iulie. Și vă zic sănătate Vanea, Liusea, Vafu, Lidusea, eu mama voastră Tatiana inimioara mea cu lacătul nu se descuie. Niciodată să curgă veninul de la ea, dorul mamei de copiii mei, cei care nu-i văd și durerea mea de copiii mei, care îi văd iarăși zic sănătate și trăiesc pân oi muri în taigaua asta întunecoasă și urâtă.
Tatiana Ciaglic

PUBLICITATE