Nici să creadă c-o să vază Viața ca un film de groază

0
144

De când cu plecările moldovenilor peste hotare, ne ciocnim mereu cu tot felul de nenorociri ale conaţionalilor noştri întâmplate prin mai multe ţări, dar mai cu seamă în Rusia. Istoria pe care vreau să v-o povestesc s-a derulat într-o pădure din Federaţia Rusă şi este mai zguduitoare decât altele cu același subiect pe care vi le-am povestit de-a lungul anilor.
Aurel a fost un copil nedorit de mama care i-a dat viaţă, dar foarte mult dorit de părinţii care l-au înfiat, când micuţul abandonat împlinise două săptămâni.
A aflat, că părinţii care l-au crescut şi care i-au oferit toată dragostea nu sunt părinţii lui naturali, când era deja mare şi lucra la Comisariatul raional de poliţie. Cuvintele doamnei, care i-a adus noutatea nu l-au emoţionat şi nici nu i-au trezit curiozitatea de a afla cine o fi mama, ce l-a născut. Cu aceiaşi dragoste neprefăcută şi-a îmbrăţişat părinţii zicându-le: „Cineva vrea să tulbure liniştea şi buna înţelegere din casa noastră. Chiar dacă nu voi sunteţi cei care m-aţi adus pe lume şi nu mi-aţi spus acest lucru până acum, eu nu pot să vă port pică. Vă iubesc aşa cum v-am iubit şi nici nu vreau să aud de un alt tată, sau de o altă mamă. Dacă cea care m-a născut era o mamă adevărată nu mă lăsa la maternitate. Să ştiţi, că nu am s-o caut niciodată.”

Căsătoria lui Aurel se destramă după 10 ani

Şi nu a căutat-o. Şi-a văzut de ale lui. S-a îndrăgostit, s-a căsătorit cu cea mai frumoasă fată din orăşel, care peste un an după nuntă i-a născut o fetiţă. Aveau ungheraşul lor, se bucurau împreună de viaţă. Lui Aurel îi râdea inima când se uita la Ana lui sprintenă şi mlădioasă, la fetiţa lor drăgălaşă. Era om harnic şi sârguincios şi făcea totul ca familia să fie îndestulată. Dar anii treceau, copila creştea, iar odată cu ea creşteau şi necesităţile familiei. Rămaşi fără de lucru şi unul şi celălalt au început a se duce pe rând la Moscova la câştig. Prin 2003 Ana a aflat de o ofertă la Viena. Când i-a spus soţului, că s-a săturat de atâtea drumuri la Moscova şi că e mult mai avantajoasă oferta din Austria, acesta şi-a încreţit fruntea şi i-a zis: „Nu! La Moscova te duci când vrei, vii când vrei, dar acolo o să fie prea lungă despărţirea.” Dar Ana era deja hotărâtă. Cuprins de gândurile omului păgubaş, Aurel a întors cojocul. Peste o lună au divorţat paşnic.

Aurel pierdut fără veste

Pe la sfârşitul lui august 2004 Aurel a plecat din nou la Moscova. S-a angajat încă cu trei moldoveni la o benzinărie pe şoseaua Volokolamsk. Două luni a ţinut legătura cu părinţii şi cu concubina cu care se cunoştea de puţină vreme. Apoi legătura s-a întrerupt. Trece o săptămână, trec două, trece o lună – de la Aurel nici o veste. Cei de acasă au întrat în panică. Concubina care avea telefonul proprietarului benzinăriei, l-a sunat şi s-a interesat de Aurel. Acesta i-a răspuns în doi peri: „Aurel a primit salariul pe două luni şi a plecat de la noi.” Femeia a întrebat: „Dar unde a plecat?” Proprietarul a răcnit ca turbat: „Da de unde să ştiu eu?!” şi i-a închis telefonul. Atunci tatăl lui Aurel s-a adresat la poliţie. L-au dat în căutare. După trei ani bietul tată a primit răspuns: „Dispărut fără veste.” Toate gândurile negre se adunau în capul celor dragi. Cuprinşi de nelinişte numărau zilele, care treceau foarte greu. Au trecut şase ani, iar de la Aurel niciun semn de viaţă. Deja nu mai ştiau ce să creadă. Toate speranţele, că ar mai fi viu s-au spulberat. Şi, la drept vorbind ce le mai rămânea de făcut, decât să-i organizeze ca adevăraţi creştini, praznice de pomenire.

După şase ani, istovit bate la geamul nănaşului

Dar într-o noapte de septembrie 2010, la ora 2.00 noaptea Aurel a coborât la Bălţi în gară din trenul Moscova – Chişinău. Afară ploua, tuna şi fulgera. Istovit cum era, s-a gândit: dacă se aşează pe o bancă nu se va mai putea ridica. Şi s-a pornit ca un blestem prin ploaie spre orăşelul lui. Ploaia cădea în stropi măşcaţi, tunetele răsunau de-a lungul şoselei, fulgerele îi luminau calea. Între oraşul Bălţi şi orăşelul lui se afla satul nănaşului. Secătuit de puteri, simţea, că nu-şi mai poate târî trupul până la părinţi şi a cotit spre satul nănaşului. Era deja ud până la piele când a întrat în ograda nănaşului. Obosit şi ameţit de durerile ce-i treceau prin tot corpul, a bătut uşurel în geam şi cu o voce stinsă a strigat: „Nănaşule, deschide, sunt eu, finul Aurel.” Era ora 3.00. Nănaşului i s-a părut că visează. S-a ridicat într-un cot şi zise: „Ia te uită ce vis! Finul e pierdut fără veste, iar eu visezi, că bate la fereastra mea.” S-a culcat să doarmă mai departe. Peste câteva clipe din nou aceiași voce şi aceiași rugăminte de a i se deschide. Nănaşul şi-a făcut cruce, a zis Tatăl Nostru şi s-a culcat iarăşi. Parcă să aţipească, vocea slabă şi obosită îl cheamă iar. S-a ridicat din pat ca scuturat de friguri şi s-a dus să deschidă. Când a deschis, finul nu mai vedea şi nu mai auzea nimic, a căzut fără cunoştinţă la picioarele lui. Acesta l-a strigat pe feciorul mai mare, l-au luat şi l-au dus în baie, l-au spălat, l-au încălzit, i-au făcut masaj şi finul şi-a revenit. Vorbea foarte greu. Nănaşul atât a putut afla de la el că a venit de la Moscova cu trenul şi că a trăit şase ani în iad.

Acasă la părinţi

Vineri, 9 septembrie, pe la orele 14.00 Aurel a ajuns în casa părintească mai mult mort decât viu. Cuprinsă de o durere sfâşietoare, mama a rămas încremenită când a văzut în ce hal fără de hal a ajuns băiatul ei. Nu mai era Aurel cel puternic şi plin de viaţă. Se făcuse numai umbra din ceea ce fusese cu şase ani în urmă. Au chemat imediat medicul de familie, care a decis să-l interneze în spital peste trei zile, adică luni. Medicul i-a rugat pe părinţi să afle între timp ce i s-a întâmplat, pentru că vede că a fost mare nenorocirea prin care a trecut.

Şase ani au mâncat şi au dormit cu porcii la un loc

Tatăl lui Aurel, un intelectual de marcă îmi povesteşte printre lacrimi: „Ceea ce a trăit sărmanul meu copil, i-a mistuit sufletul mai rău decât durerea de inimă, ficat şi plămâni-organe distruse aproape complect. După două luni de lucru la acea benzinărie, într-o seară a venit stăpânul şi le-a zis moldovenilor: „Băieţi, doriţi ca să vă facem cărticele de muncă?” Şi băieţii bucuroşi au dat paşapoartele. În aceeaşi noapte a venit o maşină mare de transportat vitele. În odaia lor a întrat un bărbat cu masca pe faţă, le-a legat mâinile la toţi patru şi i-a urcat în maşina ceea, care i-a dus departe într-o pădure. Acolo era o fermă de porci. Într-o secţie creşteau mistreţi, în alta porci domestici, care prin încrucişare dădeau naştere la un soi nou de porci, vânduţi contra valută peste hotare. Ca să nu fugă, bieţii noştri moldoveni, au fost legaţi cu lanţuri la picioare şi priponiţi ca vitele de câte un copac. Lanţul fiecăruia era de câţiva metri atât cât putea să ajungă la câteva cuşti de mistreţi ca să le dea mâncare. Acolo cu porcii mâncau, cu porcii dormeau şi ei. Cu nişte lacrimi măşcate Aurel mi-a povestit, de câte ori în nopţile lungi de iarnă, dormind cu porcii împreună se gândea la toate: şi la mama care l-a născut şi l-a lăsat ca un blestem de mic, şi la noi, care l-am crescut, şi la fiica, soţia din Viena pe care nu a ascultat-o să stea puţin singur acasă până când avea să-i găsească şi lui de lucru acolo în Austria. Nimic nu era în el mai tare în acele zile de coşmar decât pornirea de a fugi de acolo şi a ajunge acasă. Dar cum să sfarmi lanţurile celea bine încuiate? Şi iată când în vara trecută au venit valurile de incendii peste pădurile din Rusia, stăpânul şi-a încărcat animalele ca să le salveze de la incendiu, iar pe sărmanii oameni i-a lăsat aşa priponiţi de copaci. Când copacii de care erau legaţi au ars, bieţii de ei fugeau fiecare încotro vedea, cu lanţugurile fierbinţi după ei. Au fugit până când au căzut fără cunoştinţă. Cineva cu frică de Dumnezeu a dat de ei şi i-a dus la spitalul Botchin din Moscova. Acolo au stat o lună în reanimare şi două luni în recuperare. Ambasada RM le-a plătit tratamentul, le-a făcut noi documente şi când cei de la spital i-au pus un pic pe picioare, reprezentantul ambasadei i-a urcat în tren şi i-a trimis acasă. Atâta a dovedit să-mi povestească chinuitul meu fiu în patru zile şi patru nopţi cât am stat cu el la spital. Îl treceau sudorile şi tremura ca varga când îmi povestea. A închis ochii şi, ce-a mai fost acolo, unul Dumnezeu ştie.”

P.S. Am revenit la acest text, rupt parcă dintr-un film de groază, scris în 2011. Nădăjduiesc până la sfârșitul anului să mă reîntâlnesc cu tatăl lui Aurel, un om cu sufletul frumos ca un răsărit de soare. Mi-am propus să-l prezint în pagina „La sfat cu oameni frumoși”. S-ar putea atunci să aflu și alte detalii legate de coșmarul prin care a trecut fiul său.

Nina NECULCE

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code