Omul legendă Andrei Grigoraș

0
555

Andei Grigoraș din comuna Cotova este un Om despre care s-a scris în cărți, se povestesc legende și se fac basoreliefuri, ca cel de la Muzeul Fermierului din sat. Sfătos și bun la suflet. A primit atâtea diplome, medalii și decorațiuni de-a lungul vieții, încât le-a uitat numărul, cele mai înalte fiind: Ordinul Drapelul Roșu al Muncii, Ordinul Lenin, apoi Ordinul Lenin cu Steaua de Aur (în 1973) – cea mai înaltă distincție națională a Uniunii Sovietice, acordată împreună cu dreptul de a achiziționa un automobil fără rând.  

          Recent, badea Andrei a primit încă o diplomă de la primărie. De data asta o împarte cu soția, la sărbătoarea de familie – 60 de ani de căsnicie!

           S-a născut la 10 septembrie 1933 în s. Cotova și locuiește în s. Măcăreuca din aceeași comună. Toată copilăria și-a petrecut-o pe deal păscând vacile și oile. Între anii 1949 – 1953 a studiat la Tehnicum de mecanizație și electrificație a gospodăriilor sătești din Soroca, după care a fost repartizat la lucru ca mecanic de sector în Zăbriceni. Peste câteva luni a fost trimis prin foaie comsomolistă tocmai în Kazahstan la desțălinire cu tractorul. A făcut armata în Samarkand, Uzbekistan, în unitatea de tanchist. Revenit acasă a lucrat în Stația de mașini și tractoare din Zgurița, apoi, mai mult de 40 de ani, în satul de baștină – Cotova. Rezultatele muncii sale erau prezentate ca exemple pentru alte brigăzi. „Așa grâu frumos am văzut numai Krasnodar”, îi zise, în timpul unui control de la raion, primul secretar de partid Vasile Mitrofanovici.

          „Da, era greu de muncit, dar era foarte interesant!, exclamă cu strălucire în ochi badea Andrei. Tot lucrul se făcea cu oameni. Brigada era compusă din 200 de colhoznici. Prima dată am lucrat socotitor pe două brigăzi de tractoare la Măcăreuca și Cartofleanca, și pe urmă m-o trecut în calitate de brigadier în sovhozul „Victoria”, unde am lucrat până la pensionare. M-am însurat în 1960 la vârsta de 27 de ani cu Agafia Vasilevna, soră medicală din Măcăreuca. Avem un băiat. Mi-e tare dragă glia. După pensie, peste 20 de ani am ținut pământul aparte și l-am lucrat cu mâinile mele.

          Am fost apreciat nu doar pentru meritul meu, a fost meritul întregului colectiv și al familiei. Dacă măcar un membru al familiei mele să fi avut vreo pată, vreo judecată, eu nu aș fi primit nicio distincție, căci se controla să fie totul curat.

          Fără doar și poate că satul a crescut în tot acest timp. Nu mai erau cândva toate clădirile acestea care se văd. Era izvorul, școala veche și biserica. Cândva mă mai invitau pe la școală. Acum copiii nu se mai interesează de lucrurile acestea pentru că ei nu nici știu ce înseamnă. De unde poată să știe?”

          Când își scoate Andei Grigoraș Zaporojeț-ul prin sat, oamenii îl recunosc de departe. 87 de ani ai lui sunt și ai satului istorie. Bărbații îi strâng mâna cu mare respect, căci au crescut privindu-l ca exemplu de hărnicie și înaltă omenie.

Ludmila TALMAZAN

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code