Astăzi stăm la sfat cu Mihai Ghimpu. Nu cu fostul președinte interimar al Republicii Moldova, ci cu un alt Mihai Ghimpu, un alt destin, născut cu dizabilități severe și crescut departe de familie. L-am întâlnit în cea de-a doua Locuință Protejată din orașul Soroca, inaugurată nu demult în cadrul proiectului „Acțiuni comune pentru o societate incluzivă”, implementat de AO ”Casa Speranțelor” despre care „ZN” a scris. Stătea în pridvor în scaunul lui rulant șe medita.
„Noi toată viața n-am știut ce-i bine pe pământ. Acum prindem și noi din frumusețile lumii”
Nina Neculce: Aveți un nume răsunător –Mihai Ghimpu E vreo legătură de rudenie cu fostul președinte interimar al Republicii Moldova?
Mihai Ghimpu: Nu cred. Mama nu mi-a vorbit niciodată că am avea rude la Colonița. De mic copil am fost adus la internatul din satul Bădiceni, raionul Soroca. Dar mai întâi am stat trei ani la Saharna, raionul Rezina.
N.N.: Invaliditatea vi se trage din naștere, sau sunt urmările unui accident?
M.GH.: Așa m-am născut. Mama când era îngreunată cu mine a avut de suferit. Pe vremea sovietică femeile lucrau la norme până nu le apucau durerile facerii pe deal, unele nășteau chiar pe deal. Mama mi-a povestit că lucra atunci la tutun. Și în timp ce descărcau acele lăzi mari cu răsad din mașină, o ladă de aceea grea i-a căzut peste burtă. Și de acolo mi se trage necazul meu. Așa mi-o povesttit ea, Dumnezeu s-o ierte, în 2010 a decedat. Iar tata a murit în 1998. Am fost și la înmormântarea lui tata, și la înmormântarea mamei. Am înămit mașină și m-am dus, așa cum eu nu pot fizic, dar cu sufletul, cu gândul am fost mereu alături de ei și am vrut să fiu alături cu toată ființa și atunci când au plecat din astă lume.
N.N.: Deci v-ați cunoscut părinții, ați cunoscut-o pe mama?
M.GH.: Pe lângă mama m-am aflat vreo 5-6 ani, dar de fapt mai mult prin spitaluri stăteam. M-au dus părinții și la Kiev, și la Chișinău, medicii însă nu m-au putut vindeca. La Bădiceni m-au adus în anul 1975, aveam 6 ani. Le era probabil greu să mă țină lângă ei. Și de atunci am rămas aici.Au trecut deja 45 de ani.
N.N.: Țineți minte vreo povață, vreun cuvânt de învățătură pe care l-ați auzit de la mama?
M.Gh.: Să nu uit niciodată că Dumnezeu e Mare și le vede pe toate.
N.N.: Dar de unde sunteți de baștină?
M.GH.: Din raionul Sângerei, satul Pepeni M-am născut pe 10 septembrie, 1969. Numele mi l-au dat așa cum a căzut în carte la biserică.
N.N.: De la Pepeni, de la baștina lui Nicolae Glib! El a fost și primar acolo.
M.GH. Da, dar n-a droit mult să fie. Cântecul l-a chemat înapoi acolo unde îi este ales locul de Dumnezeu.
N.N.: Cum vă amintiți acei ani din copilărie în familie?
M.GH.: Noi locuiam lângă șosea și-mi amintesc cum ieșeam și număram mașinile care treceau pe lângă casa noastră. Mă târam și luam singur curciocul de la portiță, tare îmi era drag să privesc lumea din șosea și nu de după poartă. Alte ori ședeam pe prispa casei, o casă frumoasă cu cozoroc din lemn, meșterit de tata, și mă uitam în lungul drumului. Îmi mai amintesc zarzărul din colțul grădinii și gustul fructelor coapte. Restul amintirilor sunt de prin spitaluri.
N.N.: Mai aveți frați, surori?
M.GH. Suntem 6 copii în viață – 4 frați și două surori. Mama a născut 7, dar unul a murit de mic. Despre frații mei pot să vă spun că doi locuiesc în satul natal, restul sunt împrăștiați prin lume. Toți sunt sănătoși, au familii, numai eu îs cu necaz.
N.N.: Cu frații țineți legătura?
M.Gh.: Au uitat cu toții de mine. Doar fratele mai mare a fost o singură data să mă vadă. Cu surorile am încercat să iau legătura prin telefon. Una e în Rusia, iar cealaltă e la Ocnița…
N.N.: Familia v-a fost internatul. Iată că de acum încolo în noua locuință o să vă simțiți cu adevărat ca într-o familie.
M.Gh.: Dacănici la internat nu ne-a fost rău. Nimeni nu ne-a obijduit. Am trecut și prin greutăți, dar după 1990 încoace lucrurile s-au schimbat, condițiile de viață sunt mult mai bune. Dar aici bineînțeles că e foarte bine. Nici la mama acasă n-a fost atât de bine. E super! Vreau să le spun un mulțumesc tuturor celora care s-au stăruit să ne facă așa cadou. Mulțumiri doamnelor de la „Casa Speranțelor”, care vor să ne facă traiul mai ușor.
N.N.:Dar sufletește unde vă simțiți mai bine –aici, sau la Bădiceni?
M.Gh.: Sufletește m–aș simți mai bine cu ai mei, acolo unde nu voi fi niciodată. Dar aici, bineînțeles că e mai bine decât la Bădiceni. Suntem 6 persoane cu nevoi speciale. Aici cu ajutorul doamnei Angela, doamnei Irina, domnului Pavel învățăm cum să gospodărim singuri. Eu sunt aici cu prietena mea Tatiana și încă cu un coleg și trei colege de la internat. Domnul Pavel o să ne învețe cum să curățim via, copacii, cum să îngrijim grădina. Aici eu văd că a locuit un bun gospodar. Ne vom stărui să menținem gospodăria în ordine ca să-i placă și lui de acolo de Sus. Cred că în casa aceasta o să-mi duc tot restul zilelor. Mulțumim, avem de toate! Conducerea Centrului de la Bădiceni ne asigură cu produse alimentare și cele necesare. Doar că ajutați de doamna Angela și doamna Irina pregătim deacum singuri bucatele. Azi colegele ne-au întrebat ce dorim și au pregătit ziamă pentru prânz. Dimineață am servit ceai, cafea cu prăjituri și pâine cu unt. Ne place să servim mesele acum vara, aici afară, așa ca la țară.
N.N.: Cu Tatiana vă cunoașteți demult?
M.Gh.: Din 2001. Ea este venită de la școala specială din Ceadâr-Lunga. De cum am cunoscut-o ne-am apropiat sufletește. E mai mica decât mine. Degrabă va împlini 35 de ani. Dar vârsta nu mai contează. E bună la inimă și ne înțelegem foarte bine.
N.N.: Din câte am fost informată, vă place să citiți, știți cum să vă descurcați cu telefonul inteligent. Unde ați făcut școală?
M.Gh.: Mă scuzați, dar eu la școală n-am fost nicio zi. Cu televizorul mai mult am învățat. Am învățat alfabetul și din ziare, din cărți, de la oameni, așa prin lume, cum zic eu. Acum merg la școală și copiii cu dizabilități, dar atunci noi eram mai feriți de lume, mai ascunși. Eram socotiți ai nimănui. Acum, slavă lui Dumnezeu, s-au mai întors cu fața spre noi.
N.N.: Povestiți-mi cum trece o zi aici în noua locuință?
M.Gh.: Ca într-o gospodărie. Ne rânduim ocupațiile de cum ne sculăm. Curățenie prin camera, curățenie în jurul casei, pregătirea bucatelor. Am ieșit cu doamna Irina de câteva ori la plimbare și în prima jumătate a zilei, și seara. Ieri ne-am plimbat prin parc, pe malul Nistrului, am fost la Biserica „Sfinții Martiri Brâncoveni”, la „Popasul Îngerilor”. Doamna Irina ne-a servit pe toți cu înghețată. Noi toată viața n-am știut ce-i bine pe pământ. Acum prindem și noi din frumusețile lumii. Speranța de viață aici e mai presus decât la Bădiceni, ne simțim în rând cu lumea. Ce vină purtăm că așa ne-a zidit Dumnezeu?
N.N.: Personal, dvs cu ce o să vă ocupați aici?
M.Gh.: Dedimineață am curățit liliacul cela de la poartă, tare mulți pui avea. Plănuiesc pe bucățica aceasta de pământ de lângă gard să pun usturoi de toamnă. Încolo în sus în grădină o să-mi fie greu să mă urc, dar aici o să pot să lucrez. Doamna Valentina Onica ne-a promis că o să ne găseacă la toți ocupație. Vom confecționa perii de dat cu var, alte lucruri pe care le vom vinde ca să avem un ban de cheltuială. Aici la noua locuință o să continui proiectul cu confecționarea noptierelor. O să asamblez materialele gata croite.
N.N.: Și puteți s-o faceți cu mâinile dvs. invalide?
M.Gh.: Dacă pot ridica lingura, înseamnă că pot învârti și un șurub. Cu mâinile acestea, așa cum le vedeți, pot împleti în cârlig. Ne-au învățat două doamne cu suflet mare, Zina Popescu și Eugenia Grigoraș din Bădiceni. Multe lucruri pentru viață ne-au învățat ele și multe pilde de suflet ne-au dat. Cu ele mergeam la biserică, mai venea și preotul la internat. Până în anii ”90 noi nu mergeam la biserică, dar știam de marile sărbători: Paștele, Crăciunul. De Paști așteptam să vină oamenii din sat la noi cu pască și ouă roșii sfințite. În suflet trăiam sărbătoarea.
N.N.: În afară de Soroca ați mai călătorit pe undeva atât cât ați stat la internat?
M.Gh.:Am fost cel mai departe la Chișinău, dar de mai multe ori am mers la Bălți. Și când vedeam prin centrul orașului oameni în scaun cu rotile, sau băbuțe nevoiașe, le întindeam și eu un ban din ce îmi rămânea mie. Într-o zi aveam vreo 6 lei și le-am dat câte un leu la băbuțele care stăteau acolo cu lucruri de vânzare. Îmi ziceam: „Dă să fac un bine și eu că Dumnezeu mi-a da din altă parte.” Și Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată. „Cu cât dai, cu atâta ai”, îmi spunea mama. Am mai mers în pelerinaj la Mănăstirile Saharna, Japca și Cosăuți. La Sharna am urcat la Călcătura Maicii Domnului. Un omulean m-a luat în spate și m-a dus până acolo. Eu când am venit aici în noua locuință și priveam acest deal împădurit mi se părea că sunt la Saharna. Și mi-am zis: „De la Saharna a început viața mea, copil fiind și Dumnezeu a vrut ca la bătrânețe să-mi ofere un loc sub soare asemănător.
N.N.: Dar am înțeles că aveți o problemă.
M.Gh.: Da. Am nevoie de baterii pentru căruciorul cu rotile, ca să pot să mă deplasezi singur să nu deranjez pe nimeni, să nu rog pe unul pe altul să mă ajute. Căruciorul mi l-am cumpărat din banii adunați din vânzarea măcieșilor, a miezulul de nuncă pe care le-am strâns așa cum am putut eu. Dar bateriile s-au trecut și deacum nu mai pot să merg cu el. Am nevoie de alte baterii care costă în jurul la vreo 200 de euro. Eu nu am acești bani. Deaceea mă adresez prin intermediul ziarului dumneavoastră către oamenii buni la suflet, care ar putea să mă ajute să-mi procur aceste baterii. Știu că acum la toată lumea este greu. Dar poate leu cu leu aș putea aduna suma necesară. Cine mă poate ajuta să ia legătura cu „Casa Speranțelor”, sau cu ziarul dumneavoastră.
N.N.: Deci să-i rugăm pe oamenii care vor să facă un bine, să ne contacteze la tel.: 069921994 sau 069277175
Iar eu vă doresc să aveți pace și înțelegere în Locuința Protejată și să vă simțiți cu adevărat ca într-o familie.
M.Gh.:Mulțumesc! Cred că așa va fi, așa îmi spune credința din suflet.
Căruciorul care are nevoie de baterii
Cu colegii în pragul noii locuințe ascultând îndrumările doamnelor Angela și Valentina Onică
Ce bine și frumos e în casa noastră!
