Grigor Maria, secretară pe deal la tutun

0
334

Dacă o întrebați pe Maria Grigor din Mîndîc ce profesie are, va răspunde cu umor: „30 de ani, secretară pe deal la tutun!”. La povestit glume nu o întrece nimeni în sat. Le zice cu atâta dibăcie, încât și tinerii o ascultă cu nesaț. „Multe le uit din ceea ce fac, dar glumele nu le uit:

Era un bărbat bolnav și-i spune soției:

– Eu nu vreu să mă îngroape preotul, vreu cu muzică. De acasă până la cimitir să cânte: „Rămâi satule cu bine.”

La care femeia răspunde:

– Așa are să fie, după dorința ta.

N-o trecut mult timp și bărbatul a plecat în lumea celor drepți. Femeia a întocmit muzicanții. La înmormântare, pe la jumătate de drum, le spune la muzicanți:

– Opriți-vă!

– De ce? Ne-ai plătit să cântăm până la cimitir.

– Până acum ați cântat pentru dânsul, acum pentru mine.

– Ce să cântăm?

– „Mărita-m-aș toamna asta!”.

Munca, cântecul și gluma prinse la un loc este definiția frumosului pentru Maria Grigor. S-a născut în Mîndîc, aici s-a măritat la 18 ani, a crescut trei copii, are șase nepoți, iar acum e mândră de a fi străbunică. Când îi vin nemurelele în ospeție, îi zic întruna: „Bunica, spune ce-ai mai făcut tu când erai copil!”.

Se roagă pentru sănătate și continuă să muncească din zorii zile până-n noapte, iar când are vreo tristețe pe suflet, tot cu zâmbet se deschide lumii.

„Pe vremea colhozului, brigada era împărțită în vreo cinci colective a câte 35 de muncitoare, povestește ea. Fiecare colectiv prezenta ce are mai frumos. Când se strângea recolta, eu și cu o femeie rămâneam acasă și coceam colaci pentru toate ritualurile, de la naștere până la moarte. Coceam covrigi umflați, care nu se mai fac amu:  

Un pahar de oloi și două de apă se pun la fiert, la foc mediu. Când începe să fiarbă, punem făină multă, să fie tare, se mestecă până se face o compoziție groasă. Se stinge focul, se răcește și se pun 12 ouă, se amestecă bine – bine și se primește un aluat care nu se prelucrează cu mână. Cu lingura se pune în tavă, faci covrigul și dai în cuptor.

Era greu, dar îmi pare că era bine, lumea unită, toți mâncam dintr-o strachină, cât aveam, împărțeam câte o lingură, dar acum fiecare în casa lui, nu calcă nimeni în ograda altuia. Le dovedeam pe toate și la deal, și la copt pâine, căci aveam și dragoste, și putere.

Când m-am măritat, părinții mei erau în vârstă, am primit ca zestre țoluri de cânepă și un pat de setcă, dar noi am lucrat, iarna alegeam covoare. Cu glumele, nici nu simțeam când trecea vremea și terminam covorul. Ne uneam trei femei. Primul îl terminam până la Nașterea Domnului, la vecină până la Postul Mare. Trei femei – trei covoare pe iarnă, nu mai mici de 3,5 m. Ai terminat covorul? Aldămaș! Cântam, ne veseleam. Au trecut anii și mă amărăsc când văd râpile umplute cu lână. Câte covoare s-ar țese!”

Iată acesta e secretul muncii cu spor, când dragostea-i la braț cu gluma din popor!

Ludmila TALMAZAN 

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.