Cu franțuzoaicele în pat de principii a uitat, azi se simte vinovat

0
161

L- am cunoscut cu 19 ani în urmă. S-a aşezat alături de mine în autocarul Bucureşti – Chişinău. Mi-a spus, că-l cheamă Virgil, are 50 de ani şi că se întoarce acasă dintr-o deplasare de serviciu. De la o vorbă la alta, de la o temă la alta ajunsesem să discutăm despre credinţa în Dumnezeu. „Fiecare avem felul nostru de a crede şi a înţelege ceea ce înseamnă Dumnezeu. Eu cred în felul meu. Nu merg duminică de duminică la Biserică, dar sunt convins, că Domnul îmi ascultă rugăciunile. Pentru că orice am cerut de la El, mi-a dat”- a opinat tovarăşul meu de drum.

Era convins că niciodată nu se va arunca în braţele unei prostituate

Şi omul de lângă mine îmi povesti: şi-a dorit o afacere prosperă, Dumnezeu i-a dat, și-a dorit soţie frumoasă, Dumnezeu i-a dat, și-a dorit casă arătoasă, copii sănătoşi, le are şi pe acestea. Avea un fel al lui de a povesti care te cucerea. Până la Chişinău am discutat despre câte în lună şi în stele. De la fericirea pe care ţi-o aduce misterioasa relaţie cu Dumnezeu ajunsesem să vorbim despre fericirea pe care ţi-o oferă sexul. Atunci mi-a spus, că el niciodată nu se va arunca în braţele unei prostituate, sau a unei femei întâmplătoare, că în aproape 30 de ani de căsnicie nu şi-a înşelat niciodată nevasta şi că întotdeauna a crezut în sexul însoţit de intimitate. Iar această intimitate o trăieşte numai în armonie cu soţia sa. În viziunea lui Virgil la vremea ceea, atât amanta cât şi femeea prostituată nu erau decât un mijloc de calmare a poftelor bărbăteşti. Pe când relaţia intimă cu propria soţie pe care o iubeşti mergea mult mai departe. Îmi plăcea cum gândeşte Virgil, mă bucuram că împărtăşesc şi eu aceiaşi părere. Plăcut la înfăţişare, plăcut la vorbă, bărbatul arăta siguranţă şi calm în felul în care gesticula şi îşi aşeza vorbele. De la cele două feluri de fericire Virgil a trecut la anii de studenţie din capitala Ucrainei –oraşul Kiev. Trecea în revistă amintirile frumoase şi a ajuns şi la momentul aşteptat de mine – cunoştinţa cu Elena, viitoarea lui soţie: „Ne-am cunoscut la bufetul Universităţii. Mi-a plăcut cum râdea, avea voce catifelată. Era foarte frumoasă; faţa albă, părul negru, tăiat scurt, ochii verzi, visători. De unde eşti domnişoară? am întrebat-o. Când mi-a spus că-i din Moldova, am făcut ochi mari. Eram în anul II, ea în anul I. În același an ne-am căsătorit…” Cu un tovarăş de drum alături ca Virgil nici n-am prins de veste când am ajuns la Chişinău. La despărţire am făcut schimb de telefoane, ne-am urat unul altuia numai de bine şi am plecat mai departe fiecare în drumul său.

După zece ani

Trecuse multă apă pe Nistru de la tovărășia noastră de drum, când Virgil m-a telefonat şi m-a întrebat dacă nu-s disponibilă să ne întâlnim. Am fixat o zi de duminică şi ne-am întâlnit la Soroca. Mi-a vorbit firesc de parcă ne-am fi văzut ultima dată ieri şi nu cu 10 ani în urmă. Arăta obosit, dar la fel de elegant şi frumos la chip ca atunci când l-am cunoscut. „Nu ştiu de unde s-o încep. De la o vreme gândurile mi se amestecă, simt, că nu mai am luciditatea pe care o aveam când Elena era în viaţă. Ştiţi, parcă mi-am deocheat norocul atunci când v-am mărturisit că am tot ce am cerut de la Domnul. La o lună după aceea am nimerit într-un accident de maşină din care eu m-am ales cu câteva zgârieturi, iar soţia peste trei zile a decedat la spital. Durerea a fost nemăsurată. Nu mai puteam să locuiesc în casa noastră. Am lăsat afacerea ginerilor şi am plecat la Paris ca să uit de marea durere.”

Parisul petrecerilor şi al vieţii erotice

Orice nenorocire are şi ceva bun întrânsa. Ajuns la Paris, Virgil şi-a găsit repede de lucru – paznic într-un club de noapte. La început zilele treceau sarbede, goale. Dar peste câteva luni viaţa lui a prins a înscrie alte contururi. Azi îi zâmbeşte o adorabilă pariziancă, mâine alta şi, omul nostru chiar dacă nu mai avea entuziasmul şi puterea de adaptare, se lasă ademenit de femeile „binevoitoare” pentru a acoperi golul din suflet lăsat de răposata soaţă. Visul unei vieţi înţelepte, trăite în tihnă şi pace departe de casă se destramă repede. Absorbit nu de Parisul cultural, ci de Parisul petrecerilor şi al vieţii erotice, Virgil s-a trezit dornic de a da şi a primi afecţiune. De câteva ori a mai încercat şi la jocul de cărţi, trăind în atmosfera aceea de fum şi de desfrâu voluptatea biruinţei. Trecerea pe care o avea la femei îi dădea curaj. Şi pentru că bani pentru franţuzoaice avea, căci femeia pariziană oricât de dezinteresată ar fi nu se dă niciodată pe gratis, Virgil a uitat de conceptul lui de cândva și a prins a se da în dragoste cu ele. Îi plăceau mai cu seamă cele josuţe, cu sânii mici şi tari, căci i se părea mai fermecătoare căldura trupurilor lor.

Puştoaica mă iubea ca pe un bătrân, iar mângâierile conjugale îi erau false”

Virgil privea în ceașca de cafea sorbită pe jumătate și povestea: „Nu știu cum să explic câtă tandreţe punea o puştoaică de 16 ani în cuvântul „te iubesc!”? Întâlnirea cu ea a fost dintre cele mai neaşteptate, dar şi-a găsit foarte repede loc în inima mea. Dorul de ea mă apuca de îndată cum pleca de lângă mine. Nu mă gândeam că e mult mai mică decât fetele mele, nu aveam mustrări de conştiinţă. Îmi plăcea cu câtă energie şi căldură îmi vorbea, mă fascina licărul din ochii ei. Îmi era bine lângă ea. Credeam că sunt o excepţie pentru copila de 16 ani pe care o întreţineam şi că ea mă iubea dezinteresat numai pentru virtuţile mele. Abia mai târziu am înţeles că puştoaica mă iubea ca pe un bătrân cu compătimire, iar mângâierile conjugale îi erau false. Juca teatru în pat, aşa cum joacă toate franţuzoaicele indiferent de vârstă, ştiind dinainte cu cât îi va fi plătit jocul. La fel au fost toate celelalte femei, care s-au înfruptat din vlaga mea în 10 ani la Paris”.

„Cea mai minunată femeie din lume a fost soţia mea”

Omul povestea dus pe gânduri, cu ochii arşi de suferinţă despre experienţa lui sexuală din capitala Franţei. „N-am crezut niciodată c-aş fi putut să fiu un răsfăţat al pariziencelor. Nu ştiu ce m-a împiedicat să mă opresc. Cred că mi-a luminat Dumnezeu mințile. A fost până la urmă o experienţă dezgustătoare din care am înţeles, cu bani poţi cumpăra totul în afară de adevărate sentimente. Poţi cumpăra până şi femei, dar femei fără sentimente curate. Toate femeile pe care le-am curtat s-au dovedit a fi până la urmă nişte statui vii fără suflet. Sunt fericit că am cunoscut cea mai minunată femeie din lume, care a fost soţia mea. Cea mai minunată cu care am avut copiii noştri şi am avut întotdeauna sufletele pline de lumină cât am fost împreună. Elena a fost marea şi adevărata mea fericire. Da, am avut şi am casă confortabilă, un loc de muncă bănos, vacanţe pe undeva, dar fericit am fost doar în atmosfera de-o bunăvoinţă catifelată oferită dezinteresat de mama copiilor mei, de draga mea soţie. Acum aş vrea să-i spun, dacă mă aude de acolo de Sus: Ce dulce ai fost Elena şi cât de mult am greşit în faţa amintirii tale! Iartă-mă scumpo, dacă poţi. Cred că aşa a fost destinul.”
Dar copiii nu vă condamnă? l-am întrebat. „Ei nu ştiu nimic despre aventurile mele de la Paris şi cred că n-o să le spun niciodată. Mă simt vinovat şi faţă de ei. Au avut încredere în căsnicia noastră şi n-aş vrea să-i dezamăgesc. Pentru totdeauna sunt vinovat. Şi totdeauna îmi va fi dragă Elena mea şi de acolo din lumea ei de dincolo. De jumătate de an sunt singur cu gândul numai la ea. Credeţi-mă e o voluptate pe care merită să o trăieşti.”

Nina Neculce

PUBLICITATE