La sfat cu oameni frumoși cu Nina Neculce

1
694

Meseria i-a fost și profesie și pasiune. A muncit în școală 44 de ani, iubită de generații de copii. Simplu și frumos și-a așezat lucrurile în viața de familie. Împreună cu soțul alcătuiesc un simpatic cuplu de pedagogi, rezistent și durabil în timp. În octombrie vor sărbători nunta de smarald (55 de ani!). Născută la Trifăuți, acasă se simte la Egoreni. Aici e locul Dumneaei de suflet, unde a găsit și găsește înțelegere, liniște și soluții în rezolvarea unor probleme ale satului. Iar satul i-a conferit titlul Cetățean de Onoare. Vorba e de Omul și Pedagogul ANASTASIA NESTERENCO


„Când ai înțelegere în familie și când faci ceea ce-ți place, nimic nu pare greu”
Nina Neculce: Frumoasă doamnă, Anastasia Nesterenco, de când vă știu, tot cu zâmbetul pe față, dar azi vă văd cam tristă. Aveți vreo problemă de sănătate?
Anastasia Nesterenco: Cu sănătatea, mulțumesc Domnului, o duc binișor. Îmi apasă sufletul altceva. Știți că problemele copiilor dor mai cumplit decât durerile fizice. Mă doare destrămarea familiei fiului. Nora cu nepoțica au plecat în America, el e aici.

N.N.: Nu-i de la el începutul și nici sfârșitul. Din orice situație este o ieșire. Dumnezeu o să le așeze pe toate așa cum știe El mai bine. Dar spuneți-mi cum ați început ziua de azi?
A.N.: Așa cum încep de o viață. Cu îngrijirea orătăniilor de pe lângă casă. Am dat mâncare la găini, la rațe. Când ați întrat pe poartă, mă duceam să dau și la câine. Îmi plac păsările, animalele domestice. Am pui și mai mari și mai mici, rațe cu rățuște. Cât am lucrat la școală am ținut și porci, și iepuri. Mă strădui să am al meu, să nu cumpăr.

N.N.: Dar cât ați lucrat în școală, doamnă Anastasia?
A.N.: Numai 44 de ani. De 10 ani nu mai muncesc.

N.N.: Și cum se deapănă zilele de când nu mai mergeți la întâlnire cu elevii?
A.N.: Frumos. Nu mă plictisesc. Am o relație foarte bună cu angajații primăriei care îmi cer sfatul în permanență. De 9 ani sunt președinta Organizației veteranilor din sat. E vorba de veteranii muncii și de război. De fapt, veterani de război nu mai avem, au decedat toți. Dar veterani ai muncii avem mulțișori și organizezi cu ei tot felul de activități: zile de naștere, sărbători ale cântecului, seri de romanță, mergem pe la conferințe la Soroca. Și eu îi stimezi, și ei mă stimează. Acum de când cu pandemia am mai stopat activitățile. Ne protejăm.

N.N.: N-avem ce face, trebuie să ne conformăm restricțiilor. Acum vă propun să ne întoarcem în timp, s-o luăm de la rădăcină. Unde și când ați văzut pentru prima oară lumina zilei?
A.N.: Să vă spun de la rădăcină? Viața tare mi-a fost grea.(i-au dat lacrimile n.n.) Fiindcă atunci când l-au luat pe tata la război în 1944, aveam două luni. Eu în viață tată n-am zis, căci el nu s-a mai întors de pe front și noi am rămas orfani de tată 4 copii – 3 surori și un frate . Necătând la greutăți, toți am reușit în viață. M-ați întrebat unde și când m-am născut. Eu m-am născut în satul Trifăuți pe 8 martie, 1944 într-o casă țărănească, în familia gospodarilor Măriuța și Daniil Panas. Neîntoarcerea lui tata din război a îmbolnăvit-o pe mama. Dar așa bolnavă cum era, lucra împreună cu noi normele de tutun. Supraefortul și tristețea au răpus-o la 48 de ani. Sora cea mai mare, Larisa Lozinschi, care locuiește la Trifăuți ne-a ajutat cum a putut. Ea n-a avut copii și mi-o spus așa: „Toate se trec, toată bogăția, dar tu ține minte una și bună-cea mai mare bogăție la casă sunt copiii. Tu să le dai carte.” Și am ascultat-o, le-am dat carte. Și fiul și fiica au învățat bine la școală, au terminat cu eminență facultățile. Constantin este director al Colegiului Tehnic Agricol, iar Oxana este director al unui Azil de bătrâni în Londra.

N.N.: Dar până a le da carte propriilor copii, ați învățat din cărți dumneavoastră. Cum a fost traseul?
A.N.: Cu sete de carte. Am terminat 7 clase la Trifăuți, apoi am mers la Vasilcău, unde am absolvit școala medie de 10 clase. După absolvire mi-am continuat studiile la Școala Pedagogică „Boris Glavan” din Soroca, azi Colegiul „Mihai Eminescu”, apoi prin corespondență am studiat la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălți.

N.N.: La Egoreni ați venit imediat după absolvirea Școlii Pedagogice?
A.N.:Nu!Atunci unde primeai repartiție, acolo trebuia să te duci să lucrezi. Eu am fost repartizată la școala din satul Boghenii-Vechi, lângă Cornești, la vremea ceea, raionul Fălești, acum raionul Ungheni. Acolo am lucrat 5 ani, acolo aveam să-mi întâlnesc și sufletul pereche.

N.N.: Povestiți-ne cum a fost?
A.N.:A fost ca-ntr-o poveste. El, flăcău din Egoreni, tocmai venise din armată și fusese angajat în calitate de profesor de educația fizică și de muncă. Nu avea studii speciale, dar școala ducea lipsă de cadre. Era frumos, arătos. Mi-a plăcut de cum l-am văzut. Iar când la o serată m-a luat la dans, mi-a aprins inima și mai tare. Dansa foarte frumos. M-a dansat un dans, al doilea, al treilea. Cu dansul m-a și cucerit și de la dans a început povestea noastră. (Am admirat întotdeauna și am un respect aparte pentru oamenii care pot cânta și dansa.) Mama mea încă era în viață. Venise într-o zi să vadă unde muncește mezina ei. Pe atunci mijloace de transport nu prea erau. A ajuns foarte greu. Parcă o văd și acum cum mă privea cu ochii înlăcrimați și-i aud vorbele rostite de cum a întrat pe ușă: „Draga mamei, dacă ai de gând să te măriți aici, socoate că mama n-o să mai vină niciodată la tine. Tare lung și tare greu mi-a fost drumul, cu chiu cu vai am ajuns.” Și iată când chipeșul Mihail Nesterenco m-a cerut în căsătorie, eu i-am scris mamei o scrisoare și i-am spus că vreau să mă mărit cu un băiat din Egoreni, raionul Soroca. Ea nu s-a mai interesat cine este, cu ce se ocupă, cum arată. Mi-a scris îndată scrisoare: „Dacă-i din raionul Soroca, mărită-te că-i bun!”… Cuvântul mamei a fost pentru noi lege. Ea ne repeta mereu că nu avem povață de la tata și dacă vrem să fim în rând cu lumea trebuie s-o ascultăm. Noi, toți copiii ei, atât de mult am ținut la mama noastră, am iubit-o, am stimat-o și n-am ieșit din cuvântul ei.

N.N.: Cum v-a rămas în memorie chipul mamei?
A.N.:Luminos, chiar dacă i-a fost sortit să plângă în viață mai mult ca alții. A fost o femeie frumoasă, puternică, care a știut să ne crească drept și sincer, cu aspirație spre bine, spre frumos.

N.N.:Dar cum v-au rămas în amintire acei ani de muncă „la capătul lumii” –în satul Boghenii-Vechi?
A.N.: Sunt amintiri frumoase. Eram toți tineri, dornici de a oferi cunoștințe copiilor. Fratele viitorului meu soț era director, eram mai mulți colegi pedagogi, veniți de prin părțile noastre: Soroca, Holoșnița,Vărăncău, Egoreni. Eu absolvisem Școala Pedagogică cu note foarte bine. Mi-au încredințat pentru debutul meu în pedagogie o clasă de elevi aleși pe sprânceană: băiatul directorului, fiica profesoarei de limba rusă, băiatul celui de matematică, mai pe scurt, o clasă cu un potențial destul de ridicat. A fost o clasă excelentă, ce-am știut pe lume am făcut cu ei. Nu era conferință, sau adunare, unde să nu fiu menționată pentru rezultatele înregistrate. Pe atunci se mai făcea și școala de seară și eu predam fizica și chimia la acei elevi mai mari decât mine. După o lecție-două urmau dansuri. Doamne, ce frumos mai dansa logodnicul meu și câtă plăcere primeam dansând cu el!

N.N.: Și, ce a urmat după ce fermecătorul dansator v-a cerut în căsătorie?
A.N.: Am venit cu mirele acasă. Ne-a întâmpinat sora cea mai mare, profesoară de franceză, care mi-a zis: „Îți dăm voie să te căsătorești cu el numai cu condiția ca să-și continue și el studiile.” Și Mihail Ivanovici așa a și făcut. Eu m-am angajat la lucru la școală la el în sat, iar el a făcut admiterea la Colegiul de Educație Fizică și Sport. După ce am făcut nunta, aici la Egoreni, în această ogradă, cu cort mare și cu mulți nuntași, el s-a dus la învățat, iar eu am rămas acasă gravidă. Nunta a fost în octombrie, 1965. În anul următor, pe 16 august s-a născut fiul nostru Constantin. Soțul învăța, iar eu m-am dus la mama pentru cele două luni de concediu, cât se oferea atunci pentru îngrijirea copilului. Dar ce credeți că am avut parte de acel concediu? Nu! Am fost rugată să merg la școală, erau două clase de a I-a și nu avea cine să lucreze cu ele. Și n-am avut încotro. Eu nu scăldasem niciodată copilul. A doua zi seara mama mi-a arătat cum să-i fac scăldătoarea și cu lecția învățată am venit la Egoreni. Băiatul meu a crescut în cancelarie și în cabinetul directorului, avea două săptămâni când am început anul de învățământ. Cine era liber acela îl supraveghea până la recreație. Puteți să vă închipuiți cum împleteam responsabilitățile școlii cu grijile de tânără mămică! În plus mai construiam și casă. Dar știți cum e, când ai înțelegere în familie și când faci ceea ce-ți place, nimic nu pare greu. Fiica Oxana a venit pe lume după 7 ani de la nașterea lui Constantin. Și tot două luni de concediu se dădeau atunci. Dar n-am repetat povestea, am stat cu ea acasă două luni. Când am ieșit la lucru, o așezam de-a curmezișul divanului, baricadată cu perne și plapume ca să nu cadă jos și plecam la școală. Noroc că școala era aproape, la fiecare recreație alergam ori eu, ori soțul să vedem ce face micuța.
N.N.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră munca în școală?
A.N.: Viața mea. De cum pășeam pragul școlii, în minte îmi răsăreau cuvintele profesorului Alexei Mironov de la Școala Pedagogică „Ați pășit pragul școlii, ați uitat tot ce ați avut acasă!”. Și eu cum mă vedeam în școală parcă îmi creșteau aripi, era sărbătoare. Când îi vedeam pe elevii mei curăței și frumușei, toți alergând împrejurul meu, îmi creștea inima cât o pâine. Am iubit foarte mult copiii. Toți 44 de ani am muncit cu dăruire și pasiune. N-am cedat întâietatea pe tot parcursul anilor. Din prima mea clasă de aici de la Egoreni toți au ajuns oameni mari. Eu așa am muncit și m-am străduit mereu ca ale mele clase să fie în frunte. Nu-mi era ușor. Mai făceam și studii la Institutul Pedagogic din Bălți. Munceam cu două clase odată pentru că erau puțini elevi. Aveam clasele I-a și a III-a, în anul următor a II-a și a IV-a. Îmi era destul de greu să operez concomitent cu două clase, dar nu m-am dat bătută. Munca mea a fost mereu apreciată. La toate Conferințele din august eram menționată. Toți șefii de Direcție a Învățământului, care s-au perindat în anii mei de activitate, mi-au dat curaj cu cuvinte de laudă: și domnul Spinei, și domnul Gâtlan, și domnul Porcescu, și domnul Cojoc.

„Când ai înțelegere în familie și când faci ceea ce-ți place, nimic nu pare greu”

Mihail și Anastasia Nesterenco în cel mai frumos an –anul nunții lor – septembrie, 1965


N.N.:Dintre toate momentele frumoase, care v-au încălzit sufletul în anii de muncă în școală, pe care l-ați scoate în evidență acum?
A.N.: Ziua când mi-a fost înmânată insigna „Eminent al Învățământului Public”. N-aveți idee ce frumos a fost! Momentul a fost organizat la școală. Se adunase tot satul. Trăiam o bucurie extraordinară, aveam în suflet fericirea copilului, iar inima mea adăpostea numai gânduri și sentimente luminoase.

N.N. Cu gânduri și sentimente luminoase ați început și viața de familie. Pe 3 octombrie se împlinesc 55 de ani din ziua nunții, 55 de ani de viață în comun! Multă sănătate și la mulți ani împreună!
A.D.:Mulțumesc! Cât o fi rânduit de Sus. Dar, știți dumneavoastră, parcă a fost ieri. Nici nu știu când au trecut atâția ani. Închid ochii și mă văd nevestică tinerică în casa socrilor. Până a ne construi casa, aici, în aceiași ogradă, am trăit 4 ani împreună cu ei. N-am avut ceartă niciodată, nici cât e negru sub unghie. Ne-am împăcat foarte bine, nu mi-au zis un cuvânt de rău. Nu mi-au reproșat că n-am avut zestre, că am fost un copil sărac. Ei tare m-au stimat pe mine, m-au primit în familie ca pe propriul lor copil. M-au stimat și frații lui, dar cu sora lui, mai ceva ca cu o soră ne-am împăcat și ne împăcăm până în ziua de azi. Și eu le-am purtat respectul și recunoștința pentru că mi-au crescut și mi-au dăruit un soț bun și înțelegător. Un lucru însă pare paradoxal, eu nu i-am putut zice tată socrului meu. Soacrei i-am spus mamă, dar socrului nu i-am putut spune tată. Și nu pentru că ar fi fost un om rău, nu, Doamne ferește! A fost un om de o cumsecădenie și o bunătate rare. Pur și simplu, îmi suna străin acest cuvânt. Îi ziceam mata, dumneata. El a observat și după un an de zile de conviețuire împreună cu ei, într-o zi îmi zice: „Năstica, ian oprește-te! Spune-mi tu, tata ți-o zis vreo dată ceva de rău, te-am obijduit cu ceva? De ce tu mie nu-mi zici tată?” Eu l-am privit drept în ochi, am început a plânge și, printre lacrimi i-am răspuns: „Mata să mă ierți! Eu cu vremea poate o să-ți zic tată, dar înțelege-mă că eu în viața mea n-am rostit acest cuvânt. Știi că am crescut fără tată și nu știu cum e mila de la tată.” Și ce credeți dumneavoastră, am născut băiatul și el la 6 luni a început a-i zice bunelului „buia”. Cum bunelul se apropia și îi vorbea, sau îl lua în brațe, el rostea „buia, buia”. Și așa am început și eu să-i zic socrului și i-am zis „buia” atât cât a trăit, tată nu i-am spus niciodată

N.N.: Nimic de mirare pentru zilele noastre. Cunosc mai multe nurori care nu le spun socrilor mamă și tată. Se adresează cu doamnă, domn. Dar spuneți-mi cum ați călătorit cu soțul în Trenul Vieții timp de 55 de ani?
A.N.: Mai degrabă am plutit ca o barcă pe valuri. Au fost de toate: și valuri mari, și valuri mici, și apă netedă ca oglinda. Tot ce am făcut am făcut și facem împreună. Împreună mergeam la școală, împreună ne-am crescut copiii, împreună am pus la cale treburile gospodărești. O perioadă soțul a îndeplinit și funcția de specialist al serviciului Tineret și Sport la Consiliul Raional, dar ducea și orele de educație fizică în școală. Legătura cu școala nu a întrerupt-o. Mai pe scurt, împreună am împărțit și tristeți și bucurii.

N.N.: Și de care au fost mai multe?
A.N.: Cred că satisfacții, bucurii, chiar dacă am avut de înfruntat și multe greutăți. Ne-am bucurat în primul rând și i-am mulțumit lui Dumnezeu că ne-a dăruit sănătate și înțelepciune, ne-am bucurat de rezultatele copiilor la învățătură atât în școală, cât și la facultate, ne-am bucurat de prieteni, de venirea pe lume a nepoților, de succesele înregistrate pe tărâmul pedagogic. Soțul a fost și a rămas stâlpul casei. Am avut sprijinul lui întotdeauna. La școală ne-am înlocuit unul pe altul când a fost nevoie. Sunt fericită că Dumnezeu mi-a făcut parte de multe momente de bucurie. Plin de bucurie și lumină îmi era sufletul și atunci când mă întorceam cu mențiuni de pe la diferite concursuri ale cântecului. Îmi plac și cântecul, și poezia, am încercat chiar să compun și versuri. Frumos a fost și nu demult, când am devenit laureata unui concurs republican de cântec pentru oamenii în etate. Un alt moment frumos, plin de bucurie l-am trăit atunci când am devenit „Cetățean de Onoare” al satului. A fost o surpriză care mi-a amplificat sentimentele de bucurie. Nu m-am așteptat. Eu doar nu m-am născut aici.

N.N.: Ei, și dacă nu v-ați născut aici, dar ați făcut și faceți atât de mult pentru această localitate!
A.N.: Este adevărat. Mă simt legată cu mii de fire de acest sat.

N.N.: Acest sat e martorul căsniciei dvs. durabile. Ce ingrediente stau la baza ei?
A.N.: Răbdarea și iertarea, stima reciprocă, îngăduința și blândețea. Bineînțeles și dragostea, dar cu trecerea anilor, dragostea mai pierde din intensitate, se împarte cu copiii, cu nepoții, respectul însă e pentru toată viața. Respectul e cel mai de preț într-o căsnicie. Și mai e ceva – tendința spre frumos. Noi am citit în privirile noastre și dragoste, și devotament, și respect și întotdeauna am dat frâu liber gândurilor curate. Gândurile curate îți ajută să treci peste greutăți, să alungi răul din calea ta. Mintea ne e dată pentru a căuta sursa de lumină. Poate că o să supăr pe cineva, dar pe vremea sovietică omul care gândea era prețuit. Acum nu se mai pune preț pe mintea omului, ci pe ban. Omul trebuie să aibă a lui păreri, nu să le lăsăm pe seama calculatorului. Toate lucrurile trebuie cântărite dacă vrei să reușești în viață. S-a schimbat complet perspectiva lucrurilor.

N.N.: Și perspectiva asupra viitorului, un viitor imprevizibil… Dar revenind la viața dumneavoastră, ați avut și momente când v-ați simțit dărâmată?
A.N.: Dar cine nu le are? Cred că tot omul trăiește și nedreptăți, și deziluzii, și momente bombă. Și ele vin tocmai atunci când ți-e lumea mai dragă, când nici nu te aștepți. Am trăit și eu un moment-bombă. Știți când a fost acesta? Atunci când draga mea fiică m-a anunțat că se căsătorește cu un tânăr de culoare, cu un negru, cum spunem noi. Mi-a căzut tavanul în cap. Nu puteam nicidecum să accept una ca asta. Cum, fata mea frumoasă ca un crin, model de conduită și pricepere, e gata să-și întemeieze un cămin cu un negru?! Mintea mea refuza să primească orice argument în favoarea unei asemenea căsnicii. Dar toate of-rile și argumentele mele contra nu au putut s-o oprească din drum. Eram atât de dărâmată, încât nu vedeam cu ochii, lumea mea s-a întors atunci cu susul în jos. Nu voiam să văd și să aud nimic. Am refuzat și funcția de director – fotoliu pe care trebuia să-l ocup, refuzam și întâlnirile cu prietenii. Mai pe scurt, întram în pământ de rușine și frustrare.

N.N.: Oricum, până la urmă, timpul, cel mai bun doctor, cred că a tămăduit rana dumneavoastră sufletească.
A.N.: Da. Și eu, și soțul ne-am împăcat cu alegerea fiicei. O să vă povestesc o întâmplare. Cu 23 de ani în urmă, pe 9 mai, când s-a născut primul lor fiu și primul nostru nepot, noi tocmai ne întorsesem de la petrecerea care avusese loc în legătură cu Ziua Victoriei. Era oră târzie. Soțul stătea deja întins în pat, când a zbârnâit telefonul. „Cine oare ne mai deranjează la ora asta?” – ne-am întrebat cu mirare. Era ginerele care ne telefona să ne anunțe că avem un nepot și că Oxana și bebelușul se simt bine, că au hotărât să-i dea numele Daniel în amintirea străbunicului, ce a murit pe front pentru pace, pentru Ziua Victoriei asupra războiului. Și cum stăteam eu, cuprinsă de emoții și vorbeam la telefon, da soțul din pat, puțin cam cherchelit: „Da ian întreabă-l ce culoare are pielea? E negru?”. Gândiți-vă și dumneavoastră, cum era să-l întreb și i-am transmis soțului receptorul, zicându-i: „Întreabă-l tu.” Clar, nu l-a întrebat nici el. Culoarea pielii deja nu mai avea nici o importanță, important era să crească sănătos nepotul alături de părinți. Am primit vestea cu un sentiment de bucurie și împlinire. De bucurie nu am mai putut închide un ochi în noaptea ceea… Altă dată vorbind pe Skype cu fiica, știind că ginerele comunică cu noi în limba rusă, o întreb: „Spune, draga mamei, da el nu te obijduiește?” Iar el de acolo în română: „Mamulea, nu-ți fă griji. O să vii la noi și o să vezi cum trăiește fiica dumitale…” Și am fost la ei la Londra, și am văzut, și m-am convins că e soție și mamă fericită, împlinită. Mai au un fiu de 14 ani. Și în aspect profesional e împlinită… Îi așteptam cu bucurie în fiecare an. Anul acesta cred că n-o să poată veni. Pandemia, bat-o vina! Eu socot că pandemia asta e mai ceva ca un război.

N.N.: E urâtă de tot, într-adevăr. Multe lucruri a schimbat în viața noastră. Dar lucrul pe lângă casă cred că rămâne neschimbat. Care e îndeletnicirea dumneavoastră preferată?
A.N.: Animalele și păsările domestice, cum vă spuneam la început, cititul și grădinăritul. Eu cresc de toate. Nu cumpăr nici cartofi, nici roșii, nici castraveți, nici alte legume. Dar ouă în viața mea n-am cumpărat. Vă mai repet: îmi place să am al meu, să nu cumpăr.

N.N.: Am mai adresat această întrebare, v-o adresezi și dumneavoastră: Ajunsă la înălțimea anilor trăiți, aveți vreun regret ceva, vreo dorință neîndeplinită?
A.N.: Nu-mi pare rău de nimic. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș parcurge același drum.

N.N.: Cu ce doriți să încheiem acest interviu?
A.N.: Cu un fragment dintr-o poezie despre viața mea:
Lume dragă, lumea mea
Viața tare mi-a fost grea…
Am muncit din greu întruna
Ca să fiu în rând cu lumea.,,
Dar astăzi sunt mulțumită
Împăcată, împlinită
Mulțumesc lui Dumnezeu
Că nu m-a lăsat la greu și m-a ajutat mereu!

PUBLICITATE

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code