I-am admirat de mai multe ori lucrările în cadrul expozițiilor de artă populară. Este o meșteriță apreciată nu numai în raionul Soroca, dar și în R. Moldova. Covoarele și covorașele, brâurile și trăistuțele, alte obiecte confecționate de mâinile ei, vorbesc despre o îndemânare aparte și un simț artistic deosebit. Ele au ajuns în casele multor admiratori de la noi, dar și din Germania, Austria, Japonia –turiști, care i-au vizitat gospodăria țărănească „La Bunica”, interesați de meșteșug și de modul de viață de la țară. Este vorba de Nina Manea din satul Căinarii-Vechi, născută pe 19 mai, 1954, care a prins drag de țesutul artistic și de cântec de la vârsta de 5-6 ani și care conduce și ansamblul folcloric „Băcițele”.
„Îmi place țesutul artistic și cât o să pot o să pun covorul în valoare”
Nina Neculce: Dragă doamnă, Nina Manea, câți ochi să fi admirat lucrările dumneavoastră de când le tot etalați pe la expoziții?
Nina Manea: Greu de spus. Cum greu îmi este să vă spun pe la câte expoziții am participat și câte obiecte de artizanat am realizat până în prezent. Au fost mulți cei care le-au admirat și le-au procurat, găsind în ele felul lor de a înțelege arta țesutului artistic, care mi-a fost dragă din copilărie.
N.N.: Când ziceți copilărie, care e primul lucru ce vă apare în minte?
N.M.: Primul lucru e că m-am născut într-o familie numeroasă, dar frumoasă în care au crescut 6 fete, venite la un an, la un an și ceva una după alta. Părinții țărani, Pavel și Nadejda Burlacu, au pus în capul mesei întotdeauna munca, cântecul, neuitarea tradițiilor și obiceiurilor venite din strămoși.
N.N.: Doamne, ce frumos! Șase fete, șase surori! Dumneavoastră a câta sunteți?
N.M.: Sunt prima, cea mai mare. Am crescut toate într-o familie unită, toate ne-am urmat studiile după absolvirea școlii, care la colegii, care la instituții superioare, la toate ne sunt dragi cântecul și arta populară. Eu fiiind cea mai mare am avut întotdeauna grijă de cele mai mici. Dimineața când trebuia să mergem la școală, o ajutam pe mama, împletindu-le cosițele, pregătindu-le rochițele. Am fost multe, dar mama și tata s-au străduit să nu ducem lipsă de nimic. Tata muncea zi și noapte cu tractorul, mama muncea cu noi alături la tutun. Mama era croitoreasă și întotdeauna ne cosea ceva deosebit. Nu pot uita ce rochiță frumoasă în buline mi-a cusut când am mers în clasa I-a! Dar a fost frumoasă doar o singură zi. Eu, cam zburdalnică și neastâmpărată, m-am dus în rochița mea nouă în parcul de mașini și tractoare, care era nu departe de casă. Sărind de pe un agregat pe altul, mi-am aninat rochița într-un cui și am rupt-o. Îi făcusem o gaură mare. Ca să nu vadă mama, am venit fuguța acasă și am prins-o cu acul și ața așa cum am putut eu. Mama nu m-a bătut, dar mi-a zis: „Așa o să umbli cu ea, dacă n-ai știut s-o păstrezi!” Și am purtat-o așa. Am și o fotografie în care se vede destul de bine acea cusătură făcută de mine.
N.N.: Ați avut parte și de bunici în copilărie?
N.M.: Da, bunicii dinspre tată locuiau cu noi într-o ogradă. Într-o altă mahala locuiau bunicii de pe linia mamei. De la bunica din ogradă am deprins arta țesutului la covor. În casa ei stătea și iarnă și vară războiul de țesut. Era o meșteriță iscusită și, în afară de faptul că a țesut pentru noi, mai țesea covoare și la comandă. La vremea copilăriei mele, de cum se termina lucrul pe camp, gospodinele porneau șezătorile. Doamne, ce șezători frumoase se mai făceau la noi în casă! Atâtea cântece se cântau! Multe din ele, auzite de atunci, le avem în repertoriu. La șezători, de regulă, se torcea. După ce se termina cu torsul, începea țesutul covoarelor. Și noi, dacă eram 6 fete, mama s-a străduit să ne țese la toate câte 2 covoare. Mai țesea și țolișoare, și păritare. La noi în casă stativele stăteau de după hram (21 septembrie) până înaintea Paștelui. Țesutul în stative l-am deprins de la mama.
N.N.: Dar acuma în sat se mai țese?
N.M.: Am rămas eu, care mai țes la comandă și care îi deprind pe copiii satului arta țesutului artistic în cadrul Centrului de Meșteșuguri „Meșterița” pe care l-am deschis în 2012 sub egida Secției de Cultură. Mă bucur că elevii vin cu drag la Centru, sunt atrași de țesut. Pe o bucată de zi uită de internet. Se simt așa ca la șezătoare. Cântă, povestesc, servesc cafea. Aici vin și femeile din ansamblu. Care au mai avut lână prin sofcă, au țesut-o. Săptămâna trecută au venit niște femei din Nădușita, care au privit o emisiune la televizor despe Centrul nostru și au venit să vadă cum se țese covoarele mici. M-au întrebat cum s-a născut Centrul de Meșteșuguri și le-am povestit cum scosesem din sofcă gheme rămase de la mama și bunica pe prag ca să le usuc. Cum nepoții se minunau ce de-a mingi are bunica și cum eu am început să le spun povestea firului de lână de la oiță până la covor. Iar ei, dorind să afle minunea țesutului unui covor, m-au făcut să improvizez un mic război de țesut și să le arăt cum se țesea covorul. Și așa a început. Am țesut mai multe covorașe cu nepoții și fiecare avea o poveste inventată de mine. Nepoții mei au crescut nu cu povești din carte, dar cu povești din viață.
N.N.:Și povestea ansamblului folcloric „Băcițele” de unde începe?
N.M.: A fondat ansamblul sora mea Serafima, soția lui Simion Lungu de la Vădeni. Eu am cântat în ansamblu de la început. A cântat și tata, Dumnezeu să-l ierte! După ce Serafima s-a căsătorit și a plecat la Vădeni, a preluat conducerea ansamblului Ecaterina Trinchineț. Un timp a condus formația Lilia Manea, apoi a intervenit o pauză mare. Din 2009 am hotărât să readuc ansamblul la viață. În afară de membrii vechi, au mai venit și tineri. Repertoriul ține de folclorul din partea locului din care nu lipsesc nici cântecele populare ucrainești, căci în sat avem mulți ucraineni. Pe timpuri, când lucram la școală am condus 10 ani ansamblul de fete „Miorița”. Atunci când „Băcițele” au fost invitate la un festival la Strunga, județul Iași, am fost și eu cu „Miorița”. În perioada aceea de cântec am înregistrat performanțe cu „Miorița” pe la diferite concursuri, căci fusesem instruite de Maria Iliuț.
N.N.: În continuare, vă rog să ne vorbiți și despre familia dvs.
N.M.: M-am căsătorit din dragoste, de bună voie și nesilită de nimeni.Relația cu viitorul soț s-a legat în felul următor: Eu îmi făceam studiile la Bălți la Facultatea de limbi străine. Aproape în fiecare sâmbătă veneam acasă. Mă întorceam la studii duminica. Trebuia să merg la Izvoare ca să iau autobusul de Bălți. Mergeam pe jos cu geanta plină cu merinde. Îmi era greu. Într-o dumincă cavalerul Andrei Manea, cu trei ani mai mare decât mine, s-a oferit să mă ajute, să-mi ducă el geanta grea până la Izvoare. Apoi a venit și în duminica următoare, și în a treia, a patra… și așa a început povestea. Când îl întreba viitoarea mea soacră pe cine așteaptă el în fiecare duminică acolo în drum, el răspundea: „ Pe un copil al lui Dumnezeu”. Ca să fim și mai aproape unul de altul, în anul următor a făcut și el admiterea la Facultatea de litere. Eu eram în cursul IV, el în cursul I când ne-am căsătorit. Era anul 1974 și am făcut o nuntă studențească frumoasă ca-n povești.
Activitatea de pedagog am început-o la școala din satul Popeștii-de-Jos, raionul Drochia. Eram mai mult pe drumuri. Eu la Popești, el la Bălți. Ni se născuse fiica Mariana, de care avea mai multă grijă mama-soacră. Dar ne trăiam dragostea intens, mereu doriți unul de celălalt… După primul an de muncă m-am transferat în sat, unde am muncit până în anul 2015. Ultimii ani lucram și la primărie în calitate de secretară, și la școală, nedespărțită de cântec și meșteșug. Cea dea-a doua fiică,Vilena a venit după 10 ani de căsnicie. Sunt mândră de fetele mele. Ambele au studii superioare. Sunt stabilite cu traiul la Bălți și m-au făcut bunică fericită cu 5 nepoți.
N.N.: Alături de dumneavoastră în școală a muncit și soțul?
N.M.:El a fost o perioadă director la școala din Bulbocii Noi, a muncit și în școala din sat, iar când s-a început împroprietărirea cu pământ a plecat din învățământ. S-a dedicat prelucrării pământului, având în posesie peste 5 hectare. Soțul a iubit foarte mult pământul. De fapt tot ce a făcut în viața aceasta a făcut cu dăruire și dragoste. Cu cinci ani în urmă a plecat la Domnul.
N.N.:Dumnezeu să-l odihnească cu drepții! După plecarea lui nu vă apasă singurătatea?
N.M.: Nu! Nepoții sunt mereu în preajma mea. Dacă văduvele din mahala se mai jeluie că le este greu, cad în depresie, eu nu mă plâng de singurătate.Țin păsări, oi, căpriță. Îmi alin sufletul cu cântecul și țesutul covoarelor. Ce am apucat de la părinți duc mai departe. Îmi place și cât o să pot o să pun covorul în valoare.
N.N.:Ce considerați mai important în viață?
N.M.: .Omenia, sinceritatea, dragostea față de cei care te înconjoară. N.N.:Vă este dor de vreun miros din copilărie?
N.M.: Da. Mirosul de curcubețică. Bunelul de pe tată avea harbuzărie, plantații de zmeură, livadă frumoasă.Toată vara el stătea acolo. Ne duceam și noi, copiii, în acel colt de rai. Și când întram în plantația de zmeură, nu mirosea a zmeură, ci a curcubețică, o plantă care inundase zmeura bunelului. Îmi plăcea acel miros. Am acuma la o margine de grădină curcubețică și de câte ori mă duc încolo văd în fața ochilor copacii de cireș pe care ne urcam, îl văd pe bunelul cum ne făcea mămăliguță la ceaun. Avea un deget lipsă de la o mână, pe care îl pierduse pe front. Și când lua făina în pumn, se scurgea printre degete. Iar noi îi ziceam: „Bunele, mai atent, uite curge făina pe jos!” Iar el ne răspundea zâmbind: „Lăsați, c-o să vină vulpea să mănânce!”
N.N: Cea mai bună lecție pe care ați învățat-o de la părinți.
N.M.:Să rămâi om în orice împrejurare.
N.N.: Și ați rămas. Multă sănătate, dragoste de viață și chef de muncă în continuare!
N.M.: Mulțumesc frumos! Doamne ajută!
A fost frumos! A fost foarte frumos!